Disperarea cancelarului Scholz

Iohannis, Ciucă și Aurescu încă meditează. Încă se gândesc cum să reacționeze ca urmare a vizitei ”inadecvate” a cancelarului Scholz în China.

Pe 1 februarie 2022, miliardarul George Soros a avertizat că președintele chinez Xi Jinping este ”cea mai mare amenințare cu care se confruntă astăzi societățile deschise”. În plus, ascensiunea marilor companii de tehnologie de la Beijing a ”acutizat conflictul” dintre China și Statele Unite.

Trei zile mai târziu, pe 4 februarie, Vladimir Putin vizita China și semna parteneriatul strategic cu președintele Xi Jinping. Practic, o declarație fără echivoc despre construirea unei lumi multipolare (în jurul BRICS) și confruntarea frontală cu Statele Unite. E ușor de presupus că Soros știa, pe 1 februarie, ce anume urma să se parafeze la Beijing. Tocmai de aici atacul furibund asupra lui Xi, partener privilegiat al Statelor Unite pe tărâm economic.

Pe 24 februarie se semnalau primele atacuri cu rachete asupra unor obiective din Ucraina. Practic, vorbim despre începutul confruntării directe. În prezent, SUA încearcă (împreună cu aliații) să-și conserve hegemonia, în timp ce Rusia și China o contestă la scenă deschisă. De aici și explicația pentru lipsa oricăror pași în direcția obținerii păcii.

Dacă pe plan ideologic taberele sunt bine delimitate, pe tărâm economic lucrurile devin extrem de complicate. Atât SUA, cât și Europa, au schimburi comerciale intense cu Beijingul. China nu doar că exportă bunuri la prețuri de neegalat, dar constituie și o imensă piață de desfacere pentru industria auto germană, spre exemplu. Doar în 2021, între Germania și China s-au tranzacționat bunuri în valoare de 246 miliarde euro. În aceeași perioadă, comerțul bilateral UE-China a atins pragul de 800 miliarde euro.

Cu Statele Unite, chinezii merg în profit. În primele 6 luni din 2022 americanii au înregistrat un deficit comercial de 200 miliarde dolari în relația cu Beijingul, dintr-o cifră de afaceri anuală de circa 700 miliarde dolari. Cu toate că președintele Trump a demarat în 2018 un așa-zis război comercial cu China, impunând taxe vamale mai mari (cu răspuns similar din partea Beijingului), importurile de mărfuri chinezești au cunoscut un trend ascendent.

Așadar, momentan pare că SUA și Europa au mai multă nevoie de China, decât viceversa.

Dacă în privința energiei lucrurile s-au tranșat foarte rapid prin intermediul războiului din Ucraina, relația comercială cu China nu este chiar de atât de ușor de lepădat. Aceasta ar fi și explicația vizitei lui Scholz la Beijing, după realegerea lui Xi Jinping. O vizită intens criticată de americani.

Germania se vede pusă cu spatele la zid. Fără energie ieftină de la ruși, Scholz trebuie să-și relocheze marile unități de producție pentru a rămâne competitiv la nivel mondial. O va face fie în Statele Unite (unde există handicapul costurilor mari cu mâna de lucru), fie în China sau în alte țări de rang doi. Cu precizarea cu ultimele nu dispun de o bună rețea de distribuție globală.

Așadar, decuplarea Europei de Rusia, ideologic și economic, ne trimite pe noi, europenii, fix în brațele Chinei. Unde, ce să vezi, dăm peste același gaz rusesc, la un preț un pic mai mare. Cu adaosul comercial stabilit de Xi. În plus, avântul heirupist legat de proiectele Green Deal fac ca dependența de panourile solare, turbinele eoliene și bateriile din China să rămână una pe termen foarte lung.

Problema e că Statele Unite insistă ca relația Europei (recent vasalizată din punct de vedere energetic) cu China să fie coordonată de Casa Albă. Adică Washington-ul să decidă ce investiții pot face chinezii în Europa, în ce țări, în ce procente, în ce ramuri de activitate. De pildă compania chineză Cosco nu a putut cumpăra recent decât 25% dintr-un terminal al portului Hamburg, în urma presiunilor Departamentului de stat asupra guvernului de la Berlin. Deși înțelegerea inițială fusese de minim 35%.

Nu mai vorbim aici despre timidele încercări ale României în relația cu China, tăiate de la rădăcină printr-un simplu telefon de la ambasadă.

Cu alte cuvinte, Statele Unite are libertatea de a alege cum decurge propriul parteneriat cu China, în timp ce Europa are obligația de a executa directivele Casei Albe. Vorbim, desigur, despre costurile inerente care vin la pachet cu protecția asigurată de US Army față de ”tăvălugul rusesc” dispus să radă Parisul de pe fața pămânului.

Așadar, încercarea disperată a lui Scholz de a salva ce se poate din economia germană, printr-o bună cooperare cu China, se lovește de piedicile Casei Albe. Nu doar că americanii s-au bucurat după atentatele asupra conductelor NordStream, dar continuă să se poarte cu prietenii și partenerii loiali de la Berlin în cel mai banditesc mod posibil.

Și asta în aplauzele jurnaliștilor extaziați de o asemenea operă de artă, cunoscută în popor drept ”lucrătură pe la spate”.