Imperiul se prăbușește: Ziua în care sancțiunile au murit

Un comentariu de Kit Klarenberg pentru Al Mayadeen English

Sancționând atât de ușor atât de multe țări, Imperiul s-a sancționat de fapt pe sine – și a convins un număr tot mai mare de state să caute structuri economice și financiare alternative.

Pe 25 iulie, Washington Post a publicat o investigație revelatoare privind utilizarea excesivă și abuzivă a sancțiunilor economice de către guvernul SUA în ultimii ani. Investigația expune în detaliu modul în care aceste măsuri „au devenit o armă aproape reflexivă în războiul economic perpetuu” împotriva statelor, persoanelor, organizațiilor și întreprinderilor „inamice” din întreaga lume. Însă dependența excesivă și constantă de sancțiuni a început să se întoarcă catastrofal, ca un bumerang. Recunoașterea acestui adevăr incomod de către majoritatea opiniei publice este doar cel mai recent semn prevestitor al dispariției iminente a Imperiului.

În prezent, Washingtonul „impune de trei ori mai multe sancțiuni decât orice altă țară sau organism internațional, vizând o treime din toate națiunile cu un fel de sancțiune financiară”, notează WaPo . SUA „impun sancțiuni într-un ritm record și în acest an, mai mult de 60% din toate țările cu venituri mici fiind acum sub o formă sau alta de sancțiune financiară”. Atât administrațiile democrate, cât și cele republicane consideră sancțiunile „din ce în ce mai irezistibile”. Pe parcurs, aliații lor internaționali au devenit la fel de amețiți de presupusa putere a sancțiunilor.

„La Washington a devenit pur și simplu: Dacă se întâmplă ceva rău, oriunde în lume, SUA vor sancționa anumite persoane”, a declarat pentru WaPo Ben Rhodes, consilier adjunct pentru securitate națională al lui Barack Obama. „Este singurul lucru între diplomație și război și, ca atare, a devenit cel mai important instrument de politică externă din arsenalul SUA”, a replicat un analist al unui think tank din DC. Dar, au adăugat ei, „nimeni din guvern nu este sigur că întreaga strategie funcționează”.

În consecință, WaPo raportează că „utilizarea excesivă” a sancțiunilor „este recunoscută la cele mai înalte niveluri” ale guvernului american, iar „îngrijorarea cu privire la impactul acestora a crescut” în paralel cu utilizarea lor. „Unii înalți funcționari ai administrației i-au spus direct președintelui Biden că utilizarea excesivă a sancțiunilor riscă să facă instrumentul mai puțin valoros”. Cu toate acestea, oficialii americani încă nu reușesc să renunțe la obiceiul sancțiunilor, „[având] tendința de a considera fiecare acțiune individuală ca fiind justificată, ceea ce face dificilă moderația”.

La fel ca un drogat care urmărește la nesfârșit dragonul, Imperiul este în mod evident prins într-un ciclu toxic, din care nu poate scăpa. După cum notează WaPo , „prin izolarea țintelor lor de sistemul financiar occidental”, timp de decenii sancțiunile au putut „zdrobi industriile naționale, șterge averile personale și perturba echilibrul puterii politice în regimurile problematice – toate acestea fără a pune în pericol un singur soldat american”. Acum, această superputere este epuizată și nu se va mai întoarce niciodată.

Partidul sancționat

În timp ce liderii americani și-au sancționat adversarii încă de la fondarea țării în 1776, invazia Kuweitului de către Irak în 1990 „a dat naștere unei noi forme a acestei arme”. Bagdadul a fost imediat supus unei blocade internaționale totale, ceea ce a făcut ca exportul de petrol – principala sa sursă de venit – și chiar importul de bunuri de bază să fie aproape imposibile. După Războiul din Golf, în condițiile în care infrastructura decimată a țării nu putea fi reconstruită, foametea și bolile care puteau fi prevenite s-au răspândit ca un foc de tabără. Un raport ONU din 1991 descria condițiile locale drept „aproape apocaliptice” și „preindustriale”.

Aceste sancțiuni au rămas în vigoare împotriva Bagdadului până la invazia anglo-americană ilegală din 2003. Întrebată în 1996 dacă jumătatea de milion de copii irakieni uciși de sancțiuni „a meritat”, Madeleine Albright, pe atunci secretar de stat, a răspuns afirmativ. În acel an au fost ridicate sancțiunile impuse Iugoslaviei în mai 1992. La un moment dat producea o inflație de 5.578 la sută, dependența de droguri, alcoolismul și sinuciderile creșteau vertiginos, penuria de orice era constantă, civili nevinovați mureau inutil, iar industria independentă a Belgradului, cândva prosperă, era paralizată.

După cum relatează WaPo, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice în 1991, SUA a devenit „superputerea de neegalat” a lumii. Guvernele și băncile din întreaga lume erau dependente de dolarul american, care este în continuare moneda dominantă a lumii. Dolarul „stă la baza comerțului internațional chiar și atunci când nu există nicio legătură cu o bancă sau o întreprindere americană”. În prezent, majoritatea materiilor prime importante, cum ar fi petrolul, rămân evaluate la nivel mondial în dolari. Țările care tranzacționează în propriile lor monede se bazează pe dolari pentru a încheia tranzacții internaționale.

Acest lucru face din Trezoreria SUA „gardianul operațiunilor bancare mondiale” – „iar sancțiunile sunt poarta”. Oficialii Trezoreriei „pot impune sancțiuni oricărei persoane, firme sau guvern străin pe care îl consideră o amenințare la adresa economiei, politicii externe sau securității naționale a SUA”. Țintele nu trebuie să fie acuzate și cu atât mai puțin condamnate „pentru o infracțiune specifică”. Odată ce sancțiunile sunt aplicate, devine imediat „o infracțiune să tranzacționezi cu partea sancționată”. Creșterea sancțiunilor a fost exponențială în ultimele trei decenii și jumătate. WaPo raportează:

„Încă din anii 1990, Biroul de control al activelor străine (OFAC) al Departamentului Trezoreriei era responsabil de punerea în aplicare a doar câteva programe de sancțiuni. Personalul său încăpea confortabil într-o singură sală de conferințe. Una dintre responsabilitățile sale majore era blocarea vânzărilor americane de trabucuri cubaneze”.

După 11 septembrie, înclinația Imperiului pentru sancțiuni a devenit o dependență în toată regula. Un deceniu mai târziu, dezvăluie WaPo, afacerea americană cu sancțiuni era atât de înfloritoare încât directorul de atunci al OFAC, Adam Szubin, a interpretat un cântec antrenant, „Every Little Thing We Do Is Sanctions”, pe melodia „Every Little Thing She Does Is Magic” a trupei The Police, la o petrecere a personalului într-un hotel din Washington. ”Halucinant” și ”distopic” abia dacă acoperă acest aspect.

În timp ce era președinte, Donald Trump „a folosit sancțiunile pentru represalii în moduri niciodată concepute”. Spre exemplu, sancționarea „oficialilor de la Curtea Penală Internațională după ce instituția deschis o anchetă pentru crime de război privind comportamentul trupelor americane în Afganistan”. Caleb McCarry, responsabilul Departamentului de Stat pentru politica privind Cuba în timpul administrației lui George W. Bush, a declarat că sancțiunile erau atât de inexorabile, încât până și personalul Trezoreriei a început să tânjească:

„Este un sistem necruțător, interminabil, în care trebuie să sancționezi pe oricine și pe sora lor, uneori la propriu”.

McCarry consideră că sancțiunile sunt „mult, mult suprautilizate și au scăpat de sub control”. Acest punct de vedere este, conform WaPo, larg răspândit în sălile de putere imperiale ale SUA. Publicația relatează că, „până la inaugurarea lui Biden, a apărut un consens în rândul echipei sale de tranziție că ceva trebuie să se schimbe”. Astfel, în vara anului 2021, „cinci angajați ai Trezoreriei au elaborat un proiect intern care propunea restructurarea sistemului de sancțiuni”. Proiectul avea „aproximativ 40 de pagini” și „reprezenta cea mai substanțială revizuire a politicii în materie de sancțiuni din ultimele decenii”.

Cu toate acestea, la fel ca administrațiile Bush, Obama și Trump, „echipei lui Biden i-a fost greu să renunțe la putere”. Persoane din interiorul Trezoreriei au declarat pentru WaPo că au văzut cum „șefii lor au eliminat părți esențiale din planul lor”. Produsul finit – „Revizuirea sancțiunilor 2021” – a fost lansat în luna octombrie a aceluiași an. Redus la doar opt pagini, acesta „conținea cele mai slabe recomandări ale documentului anterior”. Ulterior, administrația Biden a trecut la o furtună de sancțiuni, penalizând obiective precum:

„Coloniști israelieni din Cisiordania, foști oficiali guvernamentali din Afganistan, presupuși traficanți de fentanil din Mexic și o companie de spyware din Macedonia de Nord”.

Între timp, sancțiunile pe care Biden a promis în mod activ să le relaxeze, cum ar fi măsurile punitive aplicate Cubei de Trump, „au fost menținute în mare parte sub presiunea Capitoliului, în ciuda opiniei unor oficiali de top ai administrației că embargoul este contraproductiv și un eșec”.

Alianță mai strânsă

În urma începerii războiului din Ucraina în februarie 2022, înalți oficiali guvernamentali din întregul Occident au vorbit bombastic despre impactul viitor al sancțiunilor pe care le pregăteau ca răspuns. Ministrul francez al finanțelor, Bruno Le Maire, s-a lăudat: „Ducem un război economic și financiar total împotriva Rusiei… Vom provoca prăbușirea economiei rusești”. Cancelarul german Olaf Scholz a vorbit despre o Zeitenwende epocală – punct de cotitură – care ar ridica o Cortină de Fier internațională permanentă, culturală, financiară și politică în jurul statului paria al lui Vladimir Putin.

După cum media mainstream este acum frecvent forțată să recunoască, sancțiunile occidentale asupra Moscovei nu numai că nu au produs devastarea economică universal prognozată, dar au revitalizat industria internă și au crescut salariile pentru cetățenii obișnuiți. În mai, The Spectator observa cu regret: „Rușii cheltuiesc mai mult pe restaurante, produse electrocasnice și chiar proprietăți – niciodată nu le-a mers atât de bine”. Între timp, Europa, izolată în mod electiv de rezervele ieftine de energie ale țării din cauza acestor sancțiuni, se dezindustrializează cu o viteză rapace.

WaPo trece peste acest bumerang stânjenitor afirmând că „doi ani de sancțiuni împotriva Rusiei din cauza invaziei sale din Ucraina au degradat perspectivele economice pe termen lung ale Moscovei și au crescut costurile producției militare”. Totuși, publicația recunoaște că aceste măsuri au adus „Kremlinul într-o alianță mai strânsă cu Beijingul”, compensând consecințele negative. În mod remarcabil, un grafic însoțitor care clasifică „sancțiunile globale ale SUA în funcție de impact” de la „scăzut” la „ridicat”, pe baza „severității sancțiunilor în funcție de țară și anul în care au început sancțiunile”, nu menționează deloc sancțiunile antirusești din 2022.

Mai mult, WaPo admite că „Coreea de Nord a fost sancționată timp de mai bine de o jumătate de secol, fără ca eforturile Pyongyangului de a dobândi arme nucleare și rachete balistice intercontinentale să fie oprite”. În mod similar, „sancțiunile impuse Nicaraguei au făcut prea puțin pentru a descuraja” guvernul anti-occidental al președintelui Daniel Ortega. Cel mai important dintre toate, deplânge WaPo , „a apărut o provocare mai existențială”. Inițial, „puterea sancțiunilor a constat în interzicerea accesului actorilor străini la dolar” – „dar dacă sancțiunile fac riscantă dependența de dolari, națiunile pot găsi alte modalități de a face comerț”.

Și aici aflăm scopul propagandistic al investigației WaPo. Sancționând atât de ușor atât de multe țări, Imperiul s-a sancționat de fapt pe sine – și a convins un număr din ce în ce mai mare de state să caute structuri economice și financiare alternative. Din februarie 2022, China și Rusia au lucrat din greu la construirea acestor alternative. Efectele au fost atât de revoluționare încât Wall Street Journal a vorbit despre o „Axă a evaziunii”. Adică o structură comercială internațională din care SUA sunt excluse. Dar aliații apropiați ai celor două – în special membrii alianței BRICS – vor să participe imediat.