3 mai 2024
Atacul ucigător al Israelului asupra ambasadei iraniene din Damasc și distrugerea parțială a acesteia a fost o declarație de război în conformitate cu dreptul internațional. În același timp, atacul a fost o încălcare flagrantă a Convenției internaționale pentru protecția misiunilor diplomatice. Și, nu în ultimul rând, a fost un act de terorism internațional comis de Israel.
Din câte se știe, nu a existat niciodată un atac comparabil al unui stat împotriva reprezentanței diplomatice a unui alt stat într-o țară terță. Cu toate acestea, există o excepție care nu este în totalitate comparabilă, comisă de un alt stat necinstit în 1999. La acea vreme, regimul de la Washington a efectuat un atac cu rachete împotriva ambasadei Chinei din Belgrad, soldat cu mai mulți morți și răniți în rândul personalului diplomatic al ambasadei. Atacul american asupra ambasadei a avut loc în timpul războiului de agresiune neprovocat și brutal al SUA/NATO împotriva Serbiei, cu încălcarea dreptului internațional, soldat cu mii de morți, în principal în rândul populației civile sârbe.
Spre deosebire de teroriștii de stat din Israel, Washingtonul și-a cerut scuze chinezilor la vremea respectivă din cauza unei presupuse „omisiuni”. Casa Albă a plătit despăgubiri pentru daunele cauzate și, de asemenea, a încercat să despăgubească victimele și pe urmașii lor. Nu ne puteam aștepta la un pas de dezescaladare similar din partea aroganților huligani israelieni după atacul asupra ambasadei iraniene. Ca niște stăpâni înnăscuți, ei se consideră mult mai presus de plebea celorlalte țări din Orientul Mijlociu, pe care cred că o pot controla cu ajutorul Washingtonului.
Pentru a fi clar încă o dată, atacul cu rachete asupra ambasadei iraniene din Damasc a fost un „casus belli” în conformitate cu dreptul internațional și, prin urmare, este echivalent cu o declarație de război împotriva Iranului. Israelul nu ar fi îndrăznit niciodată să facă acest lucru dacă nu ar fi crezut cu tărie că poate câștiga un război cu Iranul, cu ajutorul SUA, al Marii Britanii, al Germaniei și al Franței și al restului Occidentului colectiv. Între timp, Iranul a răspuns cu o demonstrație militară limitată care, totuși, a oferit Israelului și susținătorilor săi un aperitiv dur înainte de momentul în care va începe efectiv un război major cu Iranul.
Atacul iranian cu aproape 300 de drone lente și câteva rachete hipersonice împotriva Israelului a fost calibrat cu precizie pentru a nu oferi statului evreu și Occidentului niciun motiv de escaladare. Atacurile nu au fost îndreptate împotriva unor ținte civile, ci exclusiv împotriva obiectivelor militare de pe teritoriul Israelului. Pe de altă parte, ele au fost concepute pentru a minimiza victimele civile și militare israeliene, cu scopul de a minimiza apelurile israeliene la represalii.
De fapt, niciun israelian nu a fost rănit de rachetele iraniene. Prin urmare, atacurile iraniene ar trebui privite ca o demonstrație a capacităților tehnico-militare iraniene, cu scopul de a descuraja alte acțiuni militare ale Israelului. Teheranul a demonstrat astfel, printre altele, că niciun loc din Israel nu este în siguranță în fața atacurilor iraniene.
În plus, cu trei zile înainte de atacul iminent, Iranul a informat SUA și alte țări occidentale – și, prin urmare, indirect Israelul – cu privire la detaliile atacului planificat, prin diverse canale diplomatice. Informația rezultă din rapoartele consistente ale cercurilor diplomatice din mai multe state arabe. Motivul pentru abordarea Iranului, la prima vedere ciudată, este, în mod evident, faptul că strategii de la Teheran au vrut să evite victimele israeliene în ciuda atacului pe scară largă. Tactica a diminuat vântul din pânzele celor mai periculoși războinici ai regimului Natanyahu, care urmăresc un conflict major cu Iranul.
În același timp, însă, strategii iranieni i-au făcut pe israelieni dureros de conștienți de marea lor vulnerabilitate. Ar putea fi suprinzător faptul că peste 80 la sută dintre dronele iraniene au fost doborâte. Mai ales că presa occidentală a prezentat atacul iranian ca fiind un eșec total. Cu toate acestea, pentru Israel și susținătorii săi nu a fost un succes, ci o victorie pyrrhică. Iată explicația:
Datorită avertismentului livrat în avans cu 3 zile, SUA au avut timp să mute câteva distrugătoare cu sistemul antirachetă Aegis în largul coastelor Israelului. În același timp, avioane de vânătoare americane și britanice au fost trimise în regiune pentru a combate dronele, în timp ce supravegherea aeriană americană în spațiu și avioanele AWACS au fost activate ca centre de control al focului de zbor împotriva dronelor. De asemenea, Pentagonul a transportat pe calea aerului provizii de rachete antirachetă pentru Cupola de Fier și alte muniții pentru apărarea aeriană israeliană.
Per total, apărarea împotriva atacului aerian iranian a fost un efort uriaș ce nu poate fi repetat în fiecare săptămână, nici din punct de vedere logistic, nici din cauza costurilor. Potrivit presei americane, rachete de apărare în valoare de 1,6 miliarde de dolari au fost folosite în cadrul giganticului foc de artificii pentru a doborî de pe cer drone iraniene ieftine, de 20-30 de mii de dolari bucata.
În schimb, strategia iraniană și-a dovedit utilitatea: Și anume să satureze apărarea aeriană israeliană cu atacul în masă al dronelor ieftine și să le neutralizeze pentru atacul propriu-zis cu rachete balistice. Hipersonicele iraniene au lovit două mari baze aeriene israeliene, dintre care una, Baza Aeriană Nevatim, se află la doar 30 km în linie dreaptă de „centrul de cercetare” și de centrala nucleară israeliană de la Dimona. Se poate presupune că semnalul transmis a impresionat profund mulți factori de decizie israelieni. Dar semnificația impactului unei rachete hipersonice iraniene în imediata vecinătate a Dimona a fost, în mod evident, ignorată în mod deliberat de către fanaticii belicoși din cabinetul Netanyahu, deoarece în ultimele zile, acești „has-been” au vociferat tot mai des în public despre atacuri asupra instalațiilor nucleare civile iraniene.
Fostul director al Mossad, Zohar Palti, a declarat într-un interviu acordat postului de televiziune Sky News că atacurile asupra instalațiilor nucleare iraniene sunt „în discuție” ca parte a măsurilor de represalii israeliene luate în considerare în prezent de guvernul Netanyahu. Potrivit lui Palti, nu există „nicio îndoială” că premierul Netanyahu va ataca „instalații sensibile” din Iran, așa cum cer unii miniștri ai cabinetului. Palti a continuat spunând că problema momentului în care Israelul va riposta nu a fost „încă finalizată”. Unii membri ai cabinetului de război i-au cerut lui Netanyahu să „atace cât mai curând posibil”. Alții au pledat în favoarea „obținerii mai întâi a sprijinului internațional, în special din partea partenerilor occidentali”.
În schimb, Teheranul a lansat un avertisment către Israel(1): „Avem degetele pe trăgaci și știm exact unde se află instalațiile nucleare ale Israelului”. În același timp, Teheranul a precizat că, în cazul unui atac israelian asupra instalațiilor nucleare iraniene, va reconsidera doctrina sa nucleară anterioară, și anume utilizarea exclusiv pașnică a energiei nucleare.
În cazul în care Israelul ar fi într-adevăr atât de nebun încât să bombardeze instalațiile nucleare iraniene, atunci Iranul ar putea absorbi un „accident nuclear” indus militar, datorită geografiei și dimensiunii țării sale. Nici Cernobîl în Ucraina și nici Fukushima în Japonia nu au însemnat sfârșitul acestor țări. Pentru micul Israel, însă, un astfel de „accident nuclear” la Dimona ar fi probabil sfârșitul.
Cu toate acestea, întregul cabinet de război al Israelului pare să dorească să continue escaladarea împotriva Iranului. Însă unii dintre miniștri nu mai par a fi siguri că SUA și Occidentul vor continua să fie necondiționat de partea sioniștilor în fața criticilor tot mai mari din partea propriilor populații cu privire la genocidul israelian din Gaza.
Deși SUA și Marea Britanie au fost deja implicate în doborârea dronelor iraniene, la Washington există temeri justificate că sprijinul SUA pentru o escaladare israeliană împotriva Iranului nu numai că ar duce la un atac iranian devastator împotriva bazelor americane din întreaga regiune, dar ar duce și la închiderea de către Iran a Strâmtorii Ormuz. Iar asta ar însemna o penurie acută de petrol la nivel mondial și o nouă explozie inflaționistă în Occident, de care administrația Biden de la Washington nu are absolut niciun folos atât de aproape de alegerile prezidențiale din SUA.
Între timp, cei mai mari războinici din regimul rasist al lui Netanyahu par convinși că încă mai au Occidentul, în special Congresul SUA, în buzunarele lor și că armata superputerelor americane îi sprijină. Bineînțeles, nu este o coincidență. Dar a vorbi despre acest lucru este periculos în aceste zile în „cea mai bună Germanie care a existat vreodată”. Konrad Adenauer poate fi cu siguranță citat în continuare cu impunitate. În urmă cu mai bine de 70 de ani, el a comentat într-un interviu pentru ZDF „puterea evreilor” din SUA, după cum urmează:
„Puterea evreilor – chiar și astăzi – mai ales în America, nu trebuie subestimată. Și de aceea eu – foarte deliberat și foarte conștient, și aceasta a fost întotdeauna opinia mea – mi-am pus toată energia pentru a aduce reconcilierea între poporul evreu și poporul german, cât mai bine am putut.”
Videoclipul YouTube cu pasajul din interviu despre „puterea evreilor” din interviul ZDF „Zur Person” este aici(2).
Acesta a fost răspunsul lui Adenauer într-un interviu ZDF cu Günter Gaus, difuzat la 29 decembrie 1965. În interviul „Zur Person” , Gaus a vrut să afle de la cancelarul federal de ce „problema evreiască” a fost întotdeauna abordată și tratată ca o problemă extrem de importantă de către guvernul său. Adenauer a citat ca prim motiv „simțul justiției” și a explicat:
„Le-am făcut atât de mult rău evreilor, am comis atâtea crime împotriva lor, încât acestea trebuiau să fie ispășite sau reparate cumva dacă voiam să ne recăpătăm vreodată respectabilitatea în rândul națiunilor lumii.”
Astfel, Adenauer justifică practic marea importanță pe care a acordat-o politicii sale de reparații față de Israel prin ceea ce este considerat acum o declarație antisemită despre marea putere a evreilor din SUA.
Adenauer nu face această declarație, care nu mai poate fi pronunțată astăzi, decât în treacăt în interviu – între un o remarcă despre succesul reconcilierii franco-germane și o altă întrebare a intervievatorului Gaus. De aceea, declarația lui Adenauer despre puterea evreilor, strecurată cu atâta dezinvoltură, apare ca și cum nu ar avea nevoie de nicio explicație specială. Ca și cum toate acestea ar fi fapte bine cunoscute. Este posibil ca la acea vreme să fi existat încă mulți oameni, nu numai în Germania, ci și în alte părți ale Europei, care nutreau astfel de gânduri rele. De fapt, marele prieten al lui Adenauer din acea vreme, președintele francez Charles de Gaulle, generalul Charles de Gaulle, admirat de toată lumea, s-a dovedit și el a fi antisemit:
După Războiul de Șase Zile, generalul Charles de Gaulle i-a numit public pe evrei „un popor elitist, sigur pe sine și dominant” și a remarcat, aproape în treacăt, că israelienii au „un mare sprijin în bani, influență și propagandă din partea cercurilor evreiești din America și Europa”. (Sursa: Voltaire Network)(3). Deși astăzi sunt în mare parte uitate, grupurile evreiești și pro-sioniste l-au atacat pe De Gaulle în comentarii furioase la acea vreme, susținând că declarațiile sale ar duce la „discriminare”.
Mai târziu, politicienii francezi s-au plâns și ei de puterea lobby-ului evreiesc în Franța, dar numai atunci când nu mai aveau nimic de pierdut. Primul ministru Raymond Barre, care se apropia de sfârșitul vieții, a declarat la radio:
„Lobby-ul evreiesc, nu numai în ceea ce mă privește, este capabil să organizeze operațiuni rușinoase. Și vreau să spun asta în mod public!”
Iar președintele François Mitterrand, în ultima sa zi de mandat, se spune că ar fi vorbit în privat despre „influența puternică și pernicioasă a lobby-ului evreiesc în Franța”.
Faptul că un grup etnic minuscul din Statele Unite, care reprezintă doar 2% din populația americană, a dobândit o putere enormă în politica internă și externă nu a trecut complet neobservat de americani. Dar a fost și este periculos să se vorbească despre acest lucru.
Un bun exemplu ar fi fostul candidat la președinția SUA, Pat Buchanan. Într-un interviu din 1990, Buchanan a descris Congresul SUA, alături de Palestina, ca fiind un al doilea „teritoriu ocupat de Israel”. Ca urmare, a fost atacat cu cruzime de presa corporatistă și de conducerea politică a ambelor partide (democrați și republicani). Cu toate acestea, susținătorii lui Buchanan de la acea vreme spun că reacția veninoasă a politicienilor din Congresul SUA și a aceleiași mass-media corporatiste a dovedit fără îndoială că Buchanan a avut dreptate în observația sa. Astăzi, 34 de ani mai târziu, extremiștii de dreapta din întreaga lume susțin că lobby-ul israelian din Statele Unite este chiar mai puternic decât era în 1990.
Platforma Opozitia.net depinde exclusiv de donațiile Patrioților. Ea va exista cât timp VOI veți considera că are sens să existe. Fiecare donație, cât de mică, ne aduce mai aproape de Libertatea de altădată. Ne ajută să avem o voce din ce în ce mai puternică. Ne ajută să rezistăm în fața ofensivei nemaintâlnite din partea Globaliștilor fără niciun Dumnezeu.
Conturi ING BANK
RO70INGB0000999906930786 (RON)
RO65INGB0000999911989038 (EUR - SWIFT INGBROBU)
Tel: 0791.287.318 --- @adrian6j60
