Un comentariu de Mohamad Hasan Sweidan pentru publicația The Cradle

Pierderea președintelui și a celui mai important diplomat al său ar fi putut fi un test critic pentru Republica Islamică, însă politica sa externă pare să rămână fermă și neclintită, susținută de instituții solide și de alianțe strategice puternice.

În timpul unei conferințe de presă din 20 mai, consilierul pentru securitate națională al Casei Albe, John Kirby, a declarat că, deși guvernul SUA a prezentat condoleanțe oficiale Iranului pentru pierderea președintelui Ebrahim Raisi, care a murit într-un accident de elicopter împreună cu ministrul de externe Hossein Amir-Abdollahian, nu „anticipează nicio schimbare în comportamentul iranian și, prin urmare, iranienii nu ar trebui să se aștepte la nicio schimbare în comportamentul american atunci când vine vorba de a-i trage la răspundere”.

În ultimii ani, orientarea politicii externe a Iranului spre est s-a consolidat odată cu diferitele experiențe și factori care au convins conducerea sa de această abordare. Încrederea în Occident a fost spulberată atunci când președintele american Donald Trump s-a retras unilateral din Planul comun global de acțiune (JCPOA sau „acordul nuclear”) în 2018, iar utilizarea sancțiunilor de către Occident a consolidat cooperarea Teheranului cu partenerii din Asia și din Sudul global. În plus, recentele schimbări de pe scena internațională au obligat Republica Islamică să devină un actor activ și să își asigure o poziție strategică în noua ordine mondială multipolară.

Speranțe diplomatice și scepticism

În septembrie 2013 a avut loc primul contact direct între președintele iranian de atunci, Hassan Rouhani, și omologul său american, Barack Obama, de la Revoluția islamică din 1979.

În calitate de așa-numit „moderat”, Rouhani, care a preluat mandatul în 2013, reprezenta o facțiune care credea în posibilitatea de a rezolva divergențele cu SUA prin diplomație și dialog. În discursul său în fața Adunării Generale a ONU din septembrie 2014, el a subliniat hotărârea Iranului de a continua negocierile:

Suntem hotărâți să continuăm negocierile cu interlocutorii noștri în mod serios și cu bună credință, pe baza respectului și încrederii reciproce, a eliminării preocupărilor ambelor părți, precum și a egalității și a normelor și principiilor internaționale recunoscute.

Susținătorii abordării occidentalocentrice a lui Rouhani au văzut în acordul nuclear din 2015 dintre Teheran și Washington o validare a strategiei lor. La vremea respectivă, președintele iranian a salutat acordul ca pe o „victorie politică” pentru Iran, afirmând că acesta însemna că Teheranul nu va mai fi izolat în mod activ de Washington și de aliații săi.

Cu toate acestea, liderul suprem al Republicii Islamice, Ali Khamenei, a rămas sceptic, declarând în primul său discurs de după încheierea acordului:

Le-am spus oficialilor să nu aibă încredere în partea adversă, să nu se lase păcăliți de zâmbetele lor, să nu aibă încredere în promisiunile lor, pentru că atunci când își vor fi atins obiectivele vor râde de voi. După fiecare rundă de discuții, ei fac comentarii publice despre care apoi ne spun în privat că au fost făcute pentru a salva aparențele în propria lor țară și pentru a-și contracara adversarii, dar aceasta este propria lor problemă și nu are nimic de-a face cu noi.

Aproape trei ani mai târziu, Trump i-a dat dreptate lui Khamenei și a subminat abordarea lui Rouhani, anunțând retragerea Washingtonului din acordul nuclear. Convingerea că nu se poate avea încredere în SUA a fost întărită și mai mult atunci când Ebrahim Raisi a preluat președinția iraniană în 2021.

Din acel moment, Republica Islamică a operat pe baza premisei că Occidentul, în ciuda declarațiilor SUA privind revenirea la acordul nuclear, nu va accepta niciun pas reciproc avantajos care să aducă beneficii pozitive Teheranului.

Către o ordine mondială multipolară

Există un consens global potrivit căruia ordinea mondială trece printr-o transformare. Americanii afirmă că ne aflăm într-un „punct de inflexiune”, iar politicile pe care statele le adoptă astăzi vor determina poziția lor în noua ordine.

În timpul mandatului lui Raisi, Iranul, ca și alte puteri regionale, și-a extins influența și poziția pe scena mondială. Este esențial să înțelegem că deciziile Iranului nu sunt legate exclusiv de Raisi, ci își au rădăcinile în variabilele mai largi ale sistemului internațional, unanim recunoscute.

În condițiile în care schimbările se accelerează din Europa de Est până în Asia de Vest și Africa, Teheranul se grăbește să își asigure o poziție avansată în ordinea post-unipolară. De altfel, Iranul a fost prima țară din Asia de Vest care a aderat la Organizația de Cooperare de la Shanghai (SCO) în 2023, oferind o cooperare extinsă cu țări precum Rusia, China și alte șase state asiatice situate strategic. În plus, Iranul a obținut anul trecut un loc în BRICS, hotărât să joace un rol important în modelarea structurilor și mecanismelor multilaterale.

Odată cu includerea altor patru noi membri: Egipt, Etiopia, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, BRICS+5 reprezintă acum 46% din populația lumii și 30% din producția economică a acesteia.

Ponderea grupului în producția mondială de petrol a crescut de la 18 la sută înainte de extindere la 40 la sută, în timp ce ponderea sa în consumul de petrol va sări de la 27 la sută la 36 la sută. În mod similar, ponderea sa în comerțul mondial de mărfuri va crește de la 20 la 25 la sută, iar ponderea sa în comerțul mondial de servicii va crește de la 12 la sută la 15 la sută.

În mod semnificativ, noul grup va reprezenta, de asemenea, aproximativ 45 la sută din rezervele valutare mondiale. Acest lucru subliniază importanța pe termen lung a prezenței Iranului într-o astfel de structură. Unul dintre principalele obiective ale Teheranului prin aderarea la amintitele grupuri este acela de a contracara politicile atlantiste unilaterale, întrucât aderarea la BRICS sporește capacitatea Iranului de a ocoli măsurile coercitive occidentale.

Consolidarea alianțelor orientale

Pe lângă prezența sa tot mai mare în blocurile estice, Teheranul a depus eforturi pentru a-și consolida relațiile cu marile puteri eurasiatice, și anume China și Rusia. Sub povara grea a sancțiunilor occidentale, Republica Islamică și-a intensificat eforturile de a semna acorduri majore cu Beijingul și Moscova.

Aceste eforturi au dat roade odată cu semnarea în 2021 a unui acord de cooperare strategică pe 25 de ani cu China în domeniile economic, militar și de securitate și a fost pus în aplicare la începutul anului 2022 sub administrația Raisi.

Impactul acordului a devenit rapid evident, deoarece comerțul dintre Iran și China s-a dezvoltat semnificativ între 2021 și 2023. Până în 2022, volumul total al schimburilor comerciale dintre cele două țări a ajuns la aproape 16 miliarde de dolari, ceea ce reprezintă o creștere de 7% față de anul precedent. Creșterea a fost determinată în mare parte de importul de petrol iranian de către China, în ciuda sancțiunilor americane în curs de aplicare, care au afectat capacitatea Iranului de a face comerț cu alte țări.

În ceea ce privește Rusia, războiul din Ucraina a întărit convingerea Kremlinului de a extinde cooperarea cu țările „anti-occidentale”, în special cu Iranul. Acest lucru este exemplificat de faptul că cele două părți au ajuns în etapa finală de negociere a unui acord de cooperare strategică.

Activarea coridorului internațional de transport nord-sud (INSTC), care merge din Rusia până în India via Iran, marchează un succes suplimentar pentru țările de tranzit, datorită importanței sale economice internaționale. Rusia a efectuat prima sa livrare prin acest coridor în iulie 2022.

Campania de sancțiuni occidentale împotriva Moscovei a fost, de asemenea, un factor major care a determinat Kremlinul să dezvolte cooperarea economică cu Teheranul. Prin urmare, odată cu dorința tot mai mare de cooperare a Moscovei, Republica Islamică are ocazia de a consolida legăturile în conformitate cu viziunea sa privind rolul țării în noua ordine mondială în curs de dezvoltare rapidă.

Cooperarea în domeniul apărării între Beijing, Moscova și Teheran s-a accelerat, de asemenea, în ultimii ani. Cele trei țări au desfășurat cinci exerciții comune din 2019 – cea mai mare rată de activități militare comune din istoria lor.

Continuitatea politicii externe a Iranului

În cartea sa ”Madam Secretary: Memorii”, regretatul fost secretar de stat al SUA Madeleine Albright subliniază importanța instituțiilor și a legilor dintr-o țară pentru menținerea stabilității interne și a eficienței politicii externe.

Albright susține că aceste instituții și legi oferă un cadru care constrânge puterea și asigură continuitatea și succesul pe termen lung al politicii externe a unui stat, indiferent de schimbările de conducere. Principiul este deosebit de relevant pentru Iran, unde instituționalizarea politicii externe îi permite să reziste șocurilor, cum ar fi recenta dispariție a șefului statului și a ministrului său de externe.

Un stat a cărui politică externă depinde de stabilitatea instituțiilor, mai degrabă decât de cea a indivizilor, este mai rezistent, deoarece liniile generale ale politicii externe decurg din interesele acestor instituții – care sunt, în esență, interesele statului.

Recunoscând realitatea, mai mulți analiști occidentali au concluzionat că nu va exista nicio schimbare semnificativă în politica externă iraniană după plecarea lui Raisi și a lui Amir-Abdollahian. După cum notează Jean Kinninmont în articolul său:

Este o situație extraordinară: președintele și ministrul de externe au murit brusc într-una dintre cele mai importante țări din punct de vedere geopolitic dintr-o regiune devastată de conflicte și, cu toate acestea, opinia dominantă este că impactul geopolitic va fi minim.

Asta arată că actuala orientare a politicii externe a Iranului este modelată nu doar de fondul ideologic al Republicii Islamice, ci și de interesele pragmatice ale statului, care impun continuarea abordării stabilite de Raisi.