Există un domeniu de studiu despre care probabil n-aţi auzit niciodată: studiul imaginarului. E mai serios şi mai grav decât lasă să se ghicească simpla lui enunţare. A pornit aşa, ca un găselniţă, ca o convenţie între universitari de formaţie umanistă, şi câştigă din ce în ce mai mult interes. Teoria e lungă şi pasionantă, dar eu aş putea s-o rezum sub forma următoarei parabole: imaginarul este o mansardă la care avem acces toţi şi intrarea se face pe baza memorării unei proiecţii în CAD. După ce memorăm proiecţia, surpriza care ne aşteaptă este aceea că lucrurile din interior sunt exact aşa cum le-am fixat în prealabil. Dacă însă cineva are acces în mansardă printr-o efracţie, dezamăgirea este pe măsură: spaţiul de sub acoperiş este perfect gol. Nimic, zero.
Cu alte cuvinte, imaginarul este un joc colectiv care funcţionează pe baza credinţei noastre că acolo este ceva. Iar crezând, lucrurile sunt în ansamblu aşa cum vrem noi să fie. Credinţa nu doar mântuieşte, ci şi construieşte, mobilează mansarda vieţii noastre colective. Fiind comun, imaginarul nu este decât în mică măsură arbitrar. Puţini la număr mută mobila comună de la mansardă, restul învaţă, cred şi folosesc. Un exemplu interesant de organizare a imaginarului este ceea ce psihologii numesc “subconştient”. Un tip persuasiv numit Sigmund Freud a pus mâna pe proiecţia în CAD şi a semnalat existenţa unui “sertar” pe care l-a numit aşa, apoi l-a pus la dispoziţia tuturor. Iar din acel moment, sertarul a început să fie folosit cu consecinţe pe care nu le voi discuta aici. Nu a fost o descoperire, ci o reconfigurare. Nu e nimic de descoperit în imaginar, pentru că propriu-zis acolo nu se află nimic. Dar se pot crea o mulţime de lucruri. Iar din când în când imaginarul suferă schimbări.
A venit probabil momentul să includem printre “mobilele” mansardei noastre imaginare statul. Cei care au făcut şcoala în perioada comunistă îşi amintesc desigur disciplina Cunoştinţe social-politice. Era parţial proiecţia mentală a imaginarului socialist. Copiii învăţau cum să se descurce la mansarda de atunci. (În treacăt fie spus, educaţia sexuală, educaţia pentru cetăţenie, şi încă vreo câteva materii şcolare noi reconfigurează imaginarul colectiv. Da, şcoala se ocupă cu aranjarea mobilei la mansarda imaginară, alături de mass-media, muzica, filmele şi altele.) Acolo era o afirmaţie foarte interesantă: statul este un instrument. Nu e de mirare, cam tot ce e în componenţa imaginarului are o trăsătură instrumentală foarte pronunţată. Desigur, e vorbim despre instrumente care funcţionează în mâinile cui trebuie, dar orice aparat de sudură sau pompă de petrol e la fel, trebuie omul calificat ca să le pună în mişcare.
Haideţi să facem şi o aplicaţie la reflecţiile acestea prea teoretice. Se vehiculează de câteva zile recunoaşterea statului Palestina ca soluţie la conflictul dintre imigranţii europeni (care au obţinut recunoaşterea statului lor în 1948) şi nativii palestinieni. Dintr-un anume punct de vedere, ONU este o mansardă exclusivistă care conţine toate instrumentele statale ale lumii. Degeaba ai un stat în imaginaţia ta, trebuie să-l introduci în imaginarul colectiv şi să obţii recunoaşterea tuturor. Abia atunci statul la care ai visat devine realitate (adică parte din visul colectiv). Ei bine, dacă cineva ar întreba dacă statul palestinian există în acest moment, răspunsul ar fi: aşa şi aşa. Din punct de vedere a imaginarului, acest lucru este intolerabil, pentru că principiul terţului exclus se aplică şi în mansarda noastră.
În 1988, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a proclamat în Alger independenţa Palestinei în raport cu ocupantul alogen. În imaginaţia lor (imaginarul e mult mai mult decât imaginaţia, chiar dacă vorbim de exerciţiul imaginativ al unei colectivităţi), statul palestinian şi-a început existenţa atunci. În 2012, statul imaginar Palestina a intrat în mansarda ultra-selectă ONU, unde a solicitat celorlalte state imaginare recunoaşterea, adică dreptul de a împărţi spaţiul imaginar colectiv. A obţinut statutul de observator, adică aşa şi aşa. Doisprezece ani mai târziu, în 2024, cererea este reînnoită, pentru a elimina această anomalie.
Interesant este că şi fără votul din luna aceasta, statul Palestina este deja recunoscut de o mulţime de ţări: aproape toate ţările africane (cu excepţia Camerunului şi Eritreei), toate ţările Americii Latine, aproape toate ţările Asiei (cu excepţia Coreei de Sud, a Japoniei, a Myanmar şi a Singapore). În Europa, Palestina este recunoscută de: Albania, Bielorusia, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Cipru, Ungaria, Islanda, Malta, Polonia, România, Rusia, Serbia, Suedia, Slovacia, Cehia, Ukraina şi Vatican. Cine nu recunoaşte statul Palestina? SUA, Anglia, Franţa, Spania, Belgia, Olanda, Portugalia, Italia, Germania, Elveţia. Între timp, la nivel declarativ, o parte dintre ele au anunţat că-şi vor schimba atitudinea de până acum (Spania, Irlanda, Malta, Slovenia, Australia). În punctul în care ne aflăm, nu e greu de înţeles că statul Palestina are deja locul lui în imaginarul colectiv, chiar dacă unii se fac că nu-l văd. E acolo deja, la mansarda imaginară comună.
Să zicem că în aprilie 2024 statul Palestina va deveni membru cu drepturi depline al ONU. Ar fi o victorie? La nivelul imaginarului, care contează mai mult decât am lăsat eu să se înţeleagă, da. Imaginarul este un spaţiu care trebuie cucerit şi apărat constant, pentru că deşi nu e constatabil cu organele noastre de simţ, este şi ne dirijează vieţile. Nu este destul să fii sub ocupaţie timp de 75 de ani, să-ţi fie furat teritoriul pas cu pas, să fii victima unei purificări etnice şi a unui regim de apartheid care depăşeşte ca atrocitate cel experimentat de Africa de Sud, să fii subiectul unui proces de genocid la Curtea Penală Internaţională, este important să ai ceva din spaţiul imaginarului politic mondial. Este aceasta cheia păcii în Palestina? Vom vedea.
