Un comentariu de Shivan Mahendrarajah pentru revista The Cradle 

Aparenta reținere a Iranului în fața agresiunii israeliene nu trebuie confundată cu slăbiciunea. Teheranul aplică în mod constant presiuni asupra Tel Aviv-ului prin propriile metode, pregătind cu grijă terenul pentru destrămarea Israelului.

O strategie în războiul asimetric este exprimată de teoria „broaștei care fierbe”:

Legenda spune că o broască plasată într-o oală cu apă puțin adâncă care se încălzește pe aragaz va rămâne fericită în oală pe măsură ce temperatura continuă să crească și nu va sări afară nici măcar atunci când apa atinge, încet, punctul de fierbere și o ucide. Schimbarea de câte un grad celsius este atât de lentă încât broasca nu-și dă seama că este fiartă decât atunci când este prea târziu. 

Deși vorbim despre o fabulă drăguță menită să transmită o lecție semnificativă, ea este una frecvent invocată de militari și geopoliticieni pentru a descrie „jocul pe termen lung” de atingere a obiectivelor strategice. 

Astăzi, Iranul și aliații săi regionali sunt cei care folosesc o abordare măsurată pentru a crește temperaturile în Asia de Vest până când apa va fierbe mortal „broaștele” americane și israeliene. Strategia, disciplina și o răbdare rară – în antiteză cu precipitarea occidentală – vor aduce victoria Iranului. Ca să-i cităm pe talibani: „Americanii au ceasuri, dar noi avem timp”. 

Timpul este acum de partea Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) din Iran și a aliaților săi regionali. Două exemple conectate între ele arată cum IRGC calibrează temperaturile precum oamenii de știință într-un laborator. 

Broasca yankee 

În urma lansării operațiunii de rezistență Al-Aqsa Flood condusă de Hamas pe 7 octombrie anul trecut, președintele american Joe Biden a desfășurat marina americane în Golful Persic și în Marea Mediterană pentru a „apăra” Israelul. 

Pe 26 noiembrie, nava USS Eisenhower și escortele sale au navigat prin Strâmtoarea Ormuz, ancorând în Golful Persic pe partea Arabiei Saudite. Forțele navale aliate Ansarallah din Yemen au țintit inițial navele israeliene și portul Eilat cu primele focuri de armă pe 19 octombrie. Dar, până la 29 noiembrie, atacurile lor au escaladat pentru a include navele cu destinația sau provenind din Eilat, indiferent de pavilion sau de proprietar. 

Acest tipar a culminat cu anunțul Pentagonului privind „Operațiunea Prosperity Guardian” de pe 18 decembrie, menită să protejeze interesele economice ale Israelului în detrimentul personalului militar american. Ulterior, nava Eisenhower și escortele sale s-au mutat din Golful Persic în Marea Roșie și în Golful Aden, pentru a „apăra” statul de ocupație, după cum se pretinde. 

În schimb, poziționarea activelor marinei americane în Marea Roșie și în Golful Aden le-a lăsat susceptibile la potențiale atacuri din partea armamentului furnizat de Iran, inclusiv rachete de croazieră, rachete balistice și drone. 

În ciuda eforturilor depuse de US Navy (USN) și US Air Force (USAF), Ansarallah rămâne neînvinsă. Loviturile aeriene anglo-americane anterioare din Yemen s-au dovedit ineficiente, în timp ce ritmul continuu și amploarea tot mai mare a operațiunilor yemenite supun la presiune resursele navale și reduc moralul. 

Spre deosebire de „tunurile de la Hollywood”, navele marinei americane nu au rachete interceptoare nelimitate și nici nu pot fi reîncărcate pe mare. În ceea ce privește moralul personalului american, acesta se va frânge pe termen lung, mai ales că mulți, dacă nu majoritatea marinarilor și pușcașilor marini, pur și simplu nu sunt dornici să lupte pentru Israel. 

Luna trecută, căpitanul Chris Hill, comandantul navei USS Eisenhower, a declarat: „Oamenii au nevoie de pauze, trebuie să se întoarcă acasă”. 

În timp ce marinarii, pușcașii marini și aviatorii devin nerăbdători să se ferească zilnic de dronele și rachetele lui Ansarallah, „broscoiul yankeu” se bălăcește vesel în jacuzzi-ul său din Washington, crezând că „puterea” USN îi va învinge pe enervanții „houthis”. 

Aceasta a fost, fără îndoială, o mișcare bine calibrată, susținută de Iran, care a îndeplinit două obiective: În primul rând, a scos grupul de luptă al portavioanelor din Golful Persic și, în al doilea rând, a atras SUA într-o capcană de escaladare. Broscoiul yankeu se află în punctul fierbinte din Marea Roșie/Golful Aden. Nu poate câștiga. 

Fie va sări afară și va fugi umilită, distrugând și mai mult credibilitatea forțelor armate americane în urma umilitoarei sale retrageri din Afganistan; fie va rămâne în această zonă fierbinte și va fi fiartă până la moarte – cu pierderi de nave și de vieți omenești. 

Cu oricare dintre rezultate, Iranul câștigă. În legătură cu aceasta, o înfrângere iraniană a SUA va fi salutată de China, Rusia și zeci de state adversare ale SUA, în special din sudul global. După cum a remarcat un utilizator isteț de Twitter/X, Armchair Warrior (descriind răspunsurile probabile ale Rusiei la provocările ucrainene), prin acțiunile sale, Iranul a demonstrat „controlul reflex” asupra acțiunilor Washingtonului. Prin aceasta, el vrea să spună: „Dacă fiecare acțiune militară pe care o întreprinzi obține o reacție simetrică, atunci poți controla natura, locul și ritmul conflictului în beneficiul tău”. Este exact ceea ce IRGC face în mod inteligent. 

Broasca israeliană 

Între timp, micuța „broască israeliană”, somnolentă în apa caldă, visează la „noul său Israel” – Israelul pe care îl va crea după ce va curăța etnic Gaza. El are planuri de a dezvolta Gaza, de a construi apartamente de lux pe malul mării și de a construi unități de locuit pentru noii coloniști. 

Arhitecții întocmesc acum planurile. Ginerele fostului președinte Donald Trump, Jared Kushner, un binefăcător al lui Netanyahu și al Partidului Likud, măsoară draperiile pentru condominiul său de pe malul mării, în Gaza. 

Cu toate acestea, armata israeliană nu a învins Hamas, care continuă să provoace pagube semnificative echipamentelor militare și resurselor umane israeliene. Conform unei estimări, Hamas a fost degradată doar cu 15-20%. Armata de ocupație depinde în totalitate de SUA și de statele sale vasale europene pentru armament, deoarece capacitățile sale interne de producție sunt limitate. 

Potrivit unei estimări, aproximativ 500.000 de coloniști au revenit pe pământurile lor natale; majoritatea nu se vor mai întoarce. După 7 octombrie, recrutarea nu mai este o cerință sigură, dar incomodă, de trei ani: părinții se tem pentru fiicele și fiii lor. 

Mișcarea inactivă de refuzenik, care a apărut în urma invaziei israeliene din Liban din 1982, s-a trezit din nou. Recruții refuză să servească patria și, ca urmare, sunt încarcerați. Scutirea de la recrutare pentru evreii ultraortodocși a expirat pe 1 aprilie; aceștia amenință să părăsească Israelul, a cărui supraviețuire depinde de mutarea evreilor în această țară. 

Dacă reprezentanții evreilor ultraortodocși ar părăsi coaliția premierului Benjamin Netanyahu, mișcarea ar putea duce la căderea guvernului extremist. Tensiunile interne din cadrul societății israeliene se intensifică, alimentate de presiunile socio-economice și de dezamăgirea față de modul în care guvernul a gestionat războiul. 

Economia israeliană pare a fi în degringoladă. Shekel-ul este în declin. Acesta a atins 3,60 ILS pentru 1 USD, de la un maxim de 4,01 ILS pentru 1 USD, fiind probabile noi scăderi. Deficitele bugetare și împrumuturile au crescut vertiginos. Pe 9 februarie, Moody’s a retrogradat ratingul de credit al Israelului de la A1 la A2. Industria turismului din Israel s-a prăbușit în criză. Majoritatea companiilor aeriene importante nu mai zboară în Israel. Bazele de producție și agricole ale Israelului sunt reduse. Israelul are un acces limitat la resurse naturale și energie; depinde de liniile de transport terestru către Iordania și Egipt, iar petrolul și gazele din Azerbaidjan ajung la Haifa din Turcia. 

Iranul îi face Israelului exact ceea ce Israelul i-a făcut cu sancțiunile economice. Dar, spre deosebire de Israel, Iranul are rezerve abundente de petrol și gaze, 85 de milioane de oameni alfabetizați și educați care nu plănuiesc să fugă, precum și baze agricole și de producție formidabile. 

Teheranul sugrumă metodic economia Israelului. Portul Haifa se află pe lista de ținte a Hezbollah. Dacă Haifa este închisă, alături de Eilat, Israelul va avea doar linii de salvare terestre pentru aprovizionarea cu alimente și energie. Aeroportul internațional Ben Gurion și alte aeroporturi ar putea fi vizate în viitor. 

Creșterea temperaturii, grad cu grad 

Recentul atac israelian asupra misiunii diplomatice iraniene din Damasc, presupus a fi un răspuns la o dronă irakiană care a lovit Eilat, reflectă frustrările lui Netanyahu – „întreaga lume se coalizează împotriva noastră”. 

Strategia lui Netanyahu pare a fi aceea de a determina Iranul să escaladeze tensiunile, ceea ce l-ar putea îndemna să ia drept țintă activele militare americane din regiune, atrăgând astfel SUA în războiul din Gaza. Cu toate acestea, nu se știe dacă Teheranul va mușca momeala. 

Deși este probabil ca IRGC să răspundă, va căuta să evite să cadă în capcana lui Netanyahu. În schimb, Iranul ar putea opta pentru a-și strânge controlul economic asupra Israelului, posibil prin vizarea unor locații strategice precum Eilat, Haifa și Aeroportul Ben Gurion. 

IRGC înțelege că economia Israelului nu poate susține un conflict prelungit. Prin urmare, strategia lor ar putea implica o escaladare treptată – de fapt, fierberea lentă a broaștei israeliene – prin acțiuni coordonate care implică Hezbollah, Ansarallah și diverse facțiuni cu sediul în Siria și Irak.

După cum a remarcat economistul Herbert Stein, „Dacă ceva nu poate continua la nesfârșit, se va opri”. În timp ce Israelul este departe de a fi în pragul colapsului, acțiunile disciplinate și calculate ale IRGC cresc constant tensiunile regionale. Dacă nu sunt controlate, ar putea duce la repercusiuni semnificative pentru societatea israeliană și pentru economia sa – totul fără ca aceasta să își dea seama, precum broscuța din apa în clocot.