Un comentariu de Adrian Pătrușcă
Trinitas, focar de erezii… Vi se pare că s-a mers prea departe? Nici vorbă! Circul de-abia începe.
Hârdaiele de aiureli misticoide vărsate de Televiziunea Patriarhiei Române în casele credincioșilor erau previzibile.
Reprezintă o etapă firească a asaltului final declanșat în 2020 împotriva Bisericii.
Când bisericile au fost pustiite de Paști, fapt neimaivăzut în cei 2000 de ani de istorie – nici măcar la Ciuma lui Caragea – Patriarhul a tăcut și s-a supus. Cu una sau două excepții, ierarhii au tăcut și ei.
Sfânta Lumină s-a dat la ușa blocului, în străfulgerări de girofaruri, iar credincioșii zăvorâți în case au cântat Hristos a Înviat de la ferestre și balcoane.
Acest înfricoșător remake al patimilor din temnițele comuniste nu a cutremurat Ierarhia. Dimpotrivă. Aceasta a mers mai departe. A aprobat și încurajat teroarea sanitară. Îndepărtarea oamenilor de biserică și, vai!, de Sfântul Potir.
Slujbele ținute afară, în frig, cu credincioșii răriți și aliniați ca în curtea pușcăriei. Și lingurițele de plastic de unică folosință, asumând că Hristos poate transmite Covidul.
Și nu a fost tot. După Complicitate, a urmat Înrolarea activă. Ierarhi și preoți s-au băgat – cu entuziasm unii, de frică alții – în campania vaccinistă. Și au făcut ei ceea ce producătorii farma s-au ferit ca de dracul: să afirme că vaccinul e „Sigur și Eficient”.
Numai Dumnezeu poate spune câte suflete are pe conștiință Biserica pentru această campanie criminală. Și de câtă Suferință va fi nevoie pentru spălarea acestui păcat.
În tot acest timp și în toată această cumplită vâltoare, când Turma avea mai multă nevoie de Cuvântul lui, Patriarhul a continuat să tacă.
A ieșit în schimb la rampă Vasile Bănescu. El a devenit noua Vedetă a BOR. De parcă l-ar fi adus Covidul.
Bănescu a început să fie peste tot. La televiziuni și în ziare, la simpozioane și în publicații mondene, Bănescu a început să vorbească. Să dea sfaturi și indicații dogmatice. Să facă ordine în Biserică. Să atace și să pună la punct ierarhi.
Bref, să se poarte ca un Patriarh.
În spatele său s-a adunat o haită de intelectuali de operetă, cu aură teologală din mucava, menită să le camufleze coarnele.
Asemenea zăvozilor din Ferma Animalelor, ei mușcă și sfârtecă la comandă pe toți cei ce obrăznesc să se opună „lucrării domnului Bănescu”.
Iar principala misiune a lui Bănescu pare să fie Relativizarea.
Pentru că punerea la îndoială a lui Hristos prin lingurița de plastic nu a fost decât începutul.
Bănescu, de pildă, este cel care a lansat o expresie ce a făcut înconjurul televiziunilor și deliciul mediilor progresiste: „avortul nejustificat medical” – dând de înțeles că ar exista și un avort JUSTIFICAT.
Același Bănescu a relativizat unitatea Bisericii, vorbind despre existența a două tabere în sânul BOR: „fundamentaliști” și „pro-europeni”.
Trupul lui Hristos frânt în două!
Imboldul de nestăpânit de a-l mușca de sutană pe cel pe care-l vede/amușină ca fiind marele său inamic, IPS Teodosie, l-a făcut pe Bănescu să relativizeze un alt păcat, Fumatul.
Deopotrivă cu înfricoșătoarea putere a Aghesmei Mari.
Memorabil în acești trei ani de foc este și tămbălăul Calendarului. Ce a început cu golirea Bisericilor de Paști și cu punerea la îndoială a lui Hristos Euharistic nu avea unde să ducă decât la relativizarea Învierii.
Nu avem spațiul necesar, nici ficatul atât de tare pentru a lungi lista cu exemple.
Dar toate aceste scandaluri, precum și celelalte multe nepomenite, conțin un aspect cu totul bizar:
Patriarhul nu a considerat nici măcar o singură dată necesar să-și pună la punct Purtătorul de Cuvânt. Necum să-l schimbe.
Dimpotrivă, a tăcut. Și, cu fiecare tăcere a Patriarhului, aplombul lui Bănescu a crescut.
Încât o întrebare se impune de la sine:
Cine este Patriarhul României? Daniel sau Vasile?
Dacă Patriarhul adevărat – și nu doar cu numele – este totuși Daniel, atunci înseamnă că acesta aprobă întru-totul ce face Vasile. Mai mult, înseamnă că Vasile acționează așa cum o face la ordinele lui Daniel.
Scriind însă aceste rânduri, mi-a venit în minte un film de acum 60 de ani: Servitorul, capodopera regizorului britanic Joseph Losey.
Este povestea unui aristocrat londonez care își angajează un valet. Cu abilitate, slujitorul intră pe sub pielea stăpânului. Profitând de viciile, patimile și scheleții din dulapul acestuia, și exercitând o teroare difuză, valetul preia încet, încet, frâiele casei.
Interesant este însă că, în ciuda halucinantei inversări de roluri, relațiile formale dintre cei doi se păstrează.
Sluga-devenită-Stăpân, deși conduce cu mână de fier, continuă să îi arate toată deferența Stăpânului-devenit-Slugă.
Iar Stăpânul-devenit-Slugă, comod și fricos, este mulțumit că rămâne Stăpân-cu-numele și își păstrează privilegiile rangului.
Patriarhul Daniel este mulțumit?
