Un comentariu de Alexander Dugin (Rusia)

Cu toată seriozitatea, hegemonia liberală este încă foarte puternică în țară. Practic toate atitudinile de bază transmise în educație, științe umaniste și cultură începând cu 1991 au fost construite pe modele strict liberale. Totul în țara noastră este liberal, începând cu Constituția. Chiar și însăși interzicerea ideologiei este o teză ideologică pur liberală. La urma urmei, liberalii nu consideră liberalismul în sine o ideologie – pentru ei este ”adevărul în ultimă instanță”; iar prin ”ideologie” înțeleg tot ceea ce contestă acest ”adevăr liberal” – de exemplu, socialismul, comunismul, naționalismul sau învățăturile politice ale societății tradiționale.

După destrămarea URSS, ideologia liberală a devenit dominantă în Federația Rusă. În același timp, a dobândit un caracter totalitar încă de la început. De obicei, liberalii înșiși critică totalitarismul, atât cel de dreapta (naționalist), cât și cel de stânga (socialist), iar liberalismul însuși (fără motiv și în grabă), identificat cu ”democrația”, se opune oricărui regim totalitar. Cu toate acestea, filozofa profundă și discipola lui Heidegger, Hannah Arendt, a observat cu perspicacitate că totalitarismul este o caracteristică a tuturor ideologiilor politice ale Noii Ere, inclusiv a democrației liberale. Liberalismul nu este o excepție; este, de asemenea, de natură totalitară.

Ca în orice totalitarism, vorbim despre un grup separat al societății (reprezentând o minoritate cunoscută) care anunță că este ”purtătorul adevărului universal”, adică al cunoașterii despre orice, despre universal. De aici totalitarismul – din latină totalis, tot, întreg, complet. Și, mai departe, pornind de la convingerea fanatică în infailibilitatea ideologiei sale, își impune punctul de vedere întregii societăți. ”Totul” totalitarist se opune cu ușurință opiniei majorității sau a diferitelor grupuri ideologice existente efectiv în societate. De regulă, vârful totalitarist aflat la putere își justifică ”dreptatea” prin faptul că se presupune că ”posedă cunoștințe despre sensul istoriei”; ”deține în mâinile sale cheile viitorului”; ”acționează în numele binelui comun” (deschis doar pentru el). Cel mai adesea, teoria progresului, a dezvoltării sau imperativul libertății, al egalității etc. joacă rolul unei astfel de ”chei a viitorului”. Regimurile naționaliste totalitare fac apel la națiune sau la rasă, proclamând superioritatea unora (adică a lor înșiși) față de ceilalți. Bolșevicii acționează în numele ”comunismului” care va veni în viitor, iar vârfurile partidului sunt văzute ca purtători ai conștiinței trezite, ”poporul nou”. Liberalii cred că capitalismul este coroana dezvoltării și acționează în numele progresului și al globalizării. Astăzi, ei adaugă la acestea politica de gen și ecologia. ”Noi vă conducem pentru că suntem progresiști, protejăm minoritățile și mediul înconjurător. Supuneți-vă nouă!”

Teoria minorităților și critica majorității

Spre deosebire de vechea democrație (de exemplu, cea elenă), în regimurile totalitare, inclusiv în liberalismul totalitar, majoritatea și opinia sa sunt irelevante. Există un argument în acest sens: ”Hitler a fost ales de germani prin votul majorității; deci majoritatea nu este un argument; s-ar putea să nu facă alegerea corectă.” Iar ce este ”corect” numai minoritatea liberală ”luminată / trezită” (Woke) știe. Mai mult, majoritatea este suspectă și ar trebui ținută sub un control strict. Minoritățile progresiste trebuie să conducă. Iar aceasta este deja o mărturisire directă a totalitarismului.

Totalitarismul bolșevicilor sau al naziștilor este inutil de demonstrat; este evident. Dar după victoria asupra Germaniei în 1945 și după prăbușirea URSS în 1991, liberalismul a rămas singura și principala ideologie planetară de tip totalitar.

Natura totalitară a guvernării reformatorilor liberali în anii 1990

Liberalismul a venit în Rusia sub această formă – ca o hegemonie a minorităților liberale pro-occidentale, ”reformatorii”. Aceștia l-au convins pe Elțîn, care nu prea înțelegea lumea din jurul său, că poziția lor era fără alternativă. Topul liberalilor de la putere, format din oligarhi și o rețea de agenți de influență americani, precum și din înalți funcționari corupți din ultima perioadă sovietică, au format coloana vertebrală a ”familiei”.

Încă de la început, aceștia au condus cu metode totalitare. Astfel, în 1993, revolta democratică a Casei Sovietice a fost reprimată prin forță. Occidentul liberal a sprijinit pe deplin focurile de armă din Parlament. La urma urmei, acest lucru a fost cerut de ”progres” și de ”mișcarea spre libertate”.

După alegerile din 1993 pentru Duma, opoziția de dreapta LDPR a câștigat; dar a fost asimilată cu ”marginaliștii” și ”extremiștii”. Majoritatea nu avea nicio semnificație în ochii ”familiei”. Jirinovski a fost mai întâi declarat ”Hitler”, apoi a fost redus la statutul de clovn care ajută la evacuarea aburilor (adică la a conduce exclusiv și fără discernământ un popor care era complet nemulțumit și dezaproba cursul liberal de bază).

În 1996, alegerile au fost câștigate de o altă opoziție (de data aceasta de stânga), CPRF. Încă o dată, șefii liberali aflați la putere, care reprezentau o minoritate, nu au observat. ”Majoritatea poate greși”, a afirmat această minoritate, și a continuat să guverneze în mod nemijlocit, pe baza ideologiei liberale, fără să acorde atenție la nimic.

Liberalismul și-a stabilit principiile în politică, economie, filosofie, sociologie, antropologie, jurisprudență, etnologie, studii culturale, științe politice etc. Toate disciplinele umaniste au fost complet preluate de liberali și supravegheate din Occident printr-un sistem de clasamente, publicații științifice, indici de citare și alte criterii. De aici, nu doar sistemul Bologna și introducerea USE, ci, cel mai important, conținutul disciplinelor științifice în sine.

Realismul lui Putin versus hegemonia liberală

Ascensiunea lui Putin la putere a schimbat situația doar prin faptul că a introdus principiul suveranității, adică realismul politic. Acest lucru nu putea decât să afecteze structura generală a liberalismului în Rusia, deoarece dogma liberală neagă cu totul suveranitatea și susține că statele-națiune ar trebui să fie abolite și integrate într-o structură supranațională a Guvernului Mondial. Prin urmare, odată cu sosirea lui Putin, unele dintre cele mai consecvente și radicale minorități liberale s-au ridicat în opoziție față de acesta.

Însă majoritatea liberalilor (sistemici) au decis să se adapteze la Putin, să adopte o poziție formal loială, în timp ce au continuat să urmeze cursul liberal ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Putin pur și simplu a împărțit puterea cu liberalii – el a primit realismul, armata și politica externă, iar ei au primit tot restul – economia, știința, cultura și educația. Fenomenul nu este chiar liberal, dar este tolerabil – la urma urmei, în SUA însăși, puterea fluctuează între globaliștii liberali puri (Clinton, Obama, Biden) și realiști (cum ar fi Trump și unii republicani).

Medvedev a jucat rolul liberalului rus în perioada 2008-2012. Iar când Putin s-a întors în 2012, a provocat o furtună de indignare în rândul liberalilor ruși, care au crezut că ce era mai rău a trecut și că Rusia se va întoarce din nou (fără Putin) la anii 1990 – adică la epoca totalitarismului liberal pur și nepătat.

Dar chiar și în 2012, Putin – contrar articolelor din programul său publicate în timpul campaniei electorale din 2012 – a decis să-i lase în pace pe liberali, respingând doar un alt lot dintre cei mai odioși.

În 2014, după reunificarea cu Crimeea, a avut loc o nouă schimbare spre suveranitate și realism. Și un alt val de liberali, simțind că își pierd fosta poziție hegemonică, a plecat din Rusia. Cu toate acestea, Putin a fost apoi oprit în bătălia sa pentru Lumea Rusă, iar vârfurile liberale aflate la putere s-au întors la tacticile lor obișnuite de simbioză – Putin obține suveranitatea, iar liberalii obțin orice altceva.

Operațiunea militară specială: Ruptura finală cu Occidentul

Operațiunea militară specială s-a schimbat mult, deoarece izbucnirea ostilităților în Ucraina a intrat în sfârșit în conflict cu dogma liberală: ”democrațiile nu se luptă între ele”. Iar dacă o fac, una dintre părți nu este o democrație. Iar Occidentul a identificat cu ușurință cine. Rusia, bineînțeles. Și în mod specific Putin. Așadar, Occidentul liberal a refuzat în cele din urmă să ne considere ”liberali”.

Dar impresia este că noi încă mai vrem să dovedim cu orice preț: ”Nu, noi suntem cu adevărat liberali. Voi nu sunteți liberali. Voi sunteți cei care ați deviat de la democrația liberală prin susținerea regimului nazist de la Kiev. Iar noi suntem loiali dogmelor liberale. La urma urmei, acestea includ antifascismul. Așadar, noi luptăm împotriva fascismului ucrainean, așa cum cere ideologia liberală”.

Nu spun că toată lumea din guvernul rus gândește în acest fel, dar cu siguranță mulți o fac.

Ei sunt cei care se opun cu înverșunare reformelor patriotice, aruncându-se în linia de tragere pentru ca suveranitatea să nu afecteze cel mai important lucru – ideologia. Antonio Gramsci a numit ”hegemonie” controlul viziunii liberale asupra suprastructurii – în primul rând, asupra culturii, cunoașterii, gândirii, filosofiei. Iar această hegemonie este încă în mâinile liberalilor din Rusia.

Avem încă de-a face cu ”liberalismul suveran”; o încercare (contradictorie și fără speranță) de a combina suveranitatea politică a Federației Ruse cu normele occidentale globale; adică cu totalitarismul liberal și omnipotența elitelor liberale occidentale care au preluat puterea în țară în anii 1990.

Iar planul liberalilor ruși este următorul: chiar și în timpul Operațiunii militare speciale, să își mențină puterea asupra societății, culturii, științei, economiei, educației, astfel încât – atunci când toate acestea se vor termina – să poată încerca din nou să prezinte Rusia ca pe o ”putere occidentală civilizată și dezvoltată”, în care au reușit să păstreze democrația liberală, adică dominația totalitară a liberalilor, chiar și în cele mai dificile momente de adversitate. S-ar părea că Putin a semnat Decretul 809 privind valorile tradiționale (direct opuse ideologiei liberale); și Constituția include prevederi privind familia normală; și Dumnezeu ca bază imuabilă a istoriei rusești este menționat; și mișcarea LGBT este interzisă ca fiind extremistă; și lista agenților străini este actualizată în mod constant; și un nou val al celor mai radicali liberali și opozanți a fugit în Occident; și poporul rus a fost declarat subiect al istoriei, iar Rusia un stat-civilizație. Iar hegemonia liberală în Rusia încă persistă. Ea a pătruns atât de adânc în societatea noastră încât a început să se reproducă în noile generații de manageri, funcționari, lucrători din știință și educație. Și nu este surprinzător – pentru că, de mai bine de 30 de ani, în Rusia, la putere rămâne un grup de liberali totalitari, care au stabilit o metodă de auto-reproducere în fruntea statului. Și asta în ciuda cursului suveran al președintelui Putin.

Este timpul pentru un SMERSH umanitar

Am intrat acum într-un nou ciclu de realegere a lui Putin în fruntea națiunii. Nu există niciun dubiu în această privință – publicul îl alege în cunoștință de cauză și în unanimitate. Considerați-l deja ales. La urma urmei, el este principala și singura noastră speranță de a scăpa de jugul liberal; garanția victoriei în război și salvatorul Rusiei. Dar cea mai mare parte a oponenților lui Putin se află de această parte a baricadelor. Secta totalitară liberală nu se gândește să renunțe la pozițiile sale. Este gata să lupte pentru ele până la capăt. Nu se tem de nicio forță patriotică din politică; nu se tem de popor (pe care au învățat să îl țină sub masă sub amenințarea unor pedepse severe); nu se tem de Dumnezeu (nu cred în El, sau cred în cel al lor, căzut); nu se tem de rebeliune (iată că unii au încercat să dea dovadă de nesupunere în vară). Singurul lucru care îi reține este Putin, cu care nu vor îndrăzni să aibă o ciocnire frontală. Dimpotrivă, liberalii sistemici sunt concentrați în tabăra lui, fie și numai pentru că nu există altă tabără.

Dar problema este foarte acută – este imposibil să justifici Rusia ca civilizație, ca pol al lumii multipolare, cu încrederea în ideologia liberală și cu păstrarea hegemoniei liberalilor în societate, la nivelul conștiinței publice, la nivelul codului cultural. Avem nevoie de ceva asemănător cu SMERSH (notă – SMERSH este un acronim pentru cuvintele rusești ”moarte spionilor” – a fost numele unei organizații înființate de Stalin pentru eliminarea activităților anticomuniste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) în domeniul ideilor și al paradigmelor umanitare; dar este clar că nu există determinare, personal, instituții și specialiști competenți pregătiți în acest scop – la urma urmei, liberalii au fost la conducerea educației în Rusia timp de 30 de ani. Ei s-au asigurat singuri, blocând orice încercare de a depăși dogma liberală. Și au reușit acest lucru făcând științele umaniste fie liberale, fie sterile.

Rămășițele savanților sovietici și metodele, teoriile și doctrinele lor nu reprezintă o alternativă. În primul rând, abordările lor sunt depășite; în al doilea rând, ei înșiși le-au uitat din cauza vârstei înaintate; și în al treilea rând, nu corespund deloc noilor condiții civilizaționale.

Și, în tot acest timp, liberalii totalitari de vârf și-au pregătit numai și numai propriile cadre. Liberalismul, în formele sale cele mai toxice, impregnează întreaga sferă umanitară.

Mulți vor spune: acum este vorba de opreațiunea militară și de alegeri; de liberali ne vom ocupa mai târziu. Aceasta este o greșeală. Am ratat deja termenul limită. Oamenii se trezesc; țara trebuie să se concentreze pe Victorie. Totul este încă foarte, foarte serios, iar Putin nu obosește niciodată să vorbească despre asta. De ce menționează atât de des că totul este în joc și că Rusia este provocată să fie sau să nu fie? Pentru că el o vede sobru și clar – dacă nu există o victorie în Ucraina, nu va exista Rusia. Dar este pur și simplu, teoretic, imposibil să învingi Occidentul în Ucraina și să păstrezi omnipotența totalitară a liberalilor în interiorul țării. Atâta timp cât ei sunt aici, chiar și Victoria va fi pirică.

Prin urmare, acum este timpul să deschidem un alt front – un front în domeniul ideologiei, al viziunii asupra lumii și al conștiinței publice. Dominația totalitară a liberalilor din Rusia – în primul rând în domeniul cunoașterii, științei, educației, culturii, determinării valorilor de educație și dezvoltare – trebuie să ia sfârșit. În caz contrar, nu vom marca un secol de la Victorie.

…………….

Alexander Dugin este un filosof rus foarte cunoscut și influent. Cea mai faimoasă lucrare a sa este A patra teorie politică (o carte interzisă de marile librării), în care propune o nouă politică, una care transcende democrația liberală, marxismul și fascismul. De asemenea, a introdus și dezvoltat ideea de eurasianism, cu rădăcini în tradiționalism.