Cheia ieșirii din impas

Răspunsul corect la întrebarea ”A fost mai bine în comunism decât acum?” este ”Depinde pe cine întrebi”.

Privilegiații din nomenclatură trăiau decent, în timp ce alții mureau prin închisori. Totuși, existau diferențe mai mici între acei privilegiați ai sistemului și marea masă, față de actuala prăpastie dintre ”elita” îmbogățită după Revoluție și oamenii muncii adânciți în sărăcie.

Unul din doi români regretă comunismul. Imaginați-vă un tren foarte lung, împărțit în două. Prima jumătate e formată din vagoane de lux, cu restaurante de cinci stele și cușete VIP, din ce în ce mai puțin strălucitoare pe măsură ce ne îndepărtăm de locomotivă. În a doua jumătate avem doar bou-vagoane, cu locuri în picioare, mizerie și suferință. Așa arată România după 33 de ani de capitalism sălbatic.

Milioane de concetățeni călătoresc în continuare în bou-vagoane, în condiții aproape insuportabile, cu sentimente nostalgice față de perioada de dinainte de 1989. Sunt supărați pe lipsa de oportunități, pe propria neputință, pe indiferența și demagogia politicienilor sau pe ideea că trăiesc prost inclusiv din pricina unor imperii care ne călăresc prin rotație, o dată la 45 de ani. Ar da orice pentru o schimbare radicală. O nouă revoluție, indiferent de cum ar arăta viața de după. În fond, ce-ar putea fi mai rău decât actuala sărăcie cruntă?

Statul a eșuat în a asigura o mai echitabilă distribuție a bogăției, după modelul social-democrat scandinav visat de președintele Ion Iliescu. Trăim mai degrabă un capitalism de tip american, păstrând proporțiile, în care ultima jumătate a trenului este plină de oameni bolnavi, triști, apatici, fără speranțe, gata oricând să sară din tren ca să scape mai repede de suferință.

Oare este actualul capitalism, per ansamblu, mai bun decât comunismul de tip ceaușist (exceptând perioada anilor 80-89, când regimul a strâns puternic cureaua pentru a plăti datoria externă)? Încă o dată: depinde pe cine întrebi.

O parte dintre tinerii de astăzi sunt atrași de ideea de egalitarism, de nivelare a societății. Meritocrația li se pare un moft, ca și progresiștilor de altfel, care implementează de zor Agenda 2030. Tinerii au aflat de la părinți sau din cărți că ”dictatura clasei muncitoare”, adică a unor oportuniști cu educație adesea precară, este de preferat capitalismului sălbatic. Pentru că le asigură, fără prea mare efort, nevoile de bază: casă, masă, loc de muncă.

Întrebarea este dacă nu cumva cădem într-o capcană. De ce să alegem musai răul cel mai mic? De ce nu putem găsi o alternativă care să mențină libera inițiativă, competiția onestă, meritocrația, dar în același timp să protejeze eficient și păturile dezavantajate ale societății?

Poate că răspunsul se află la cei 1% de oameni super-bogați (așa numiții ”filantropi”) care dețin peste jumătate din averea lumii. În loc să eradicheze foametea și să reducă distanța dintre săraci și bogați, indivizi ca Bill Gates sau George Soros își folosesc averile pentru a trage sforile în politică, pentru a impulsiona globalizarea fără niciun Dumnezeu și, în final, a-și spori averile prin potlogării ca cele din pandemie.

Elitele super-bogate ale occidentului sunt foștii secretari de stat ai regimului comunist, dar având în plus și puterea discreționară a Securității. Aici este cheia. Cum îi punem cu botul pe labe pe acești satrapi?