Un comentariu de Karim Shami pentru publicația The Cradle

O poziție unitară a OPEC de a sfida SUA și de a reduce nivelurile de producție de petrol le-a adus liderilor arabi o influență globală. La fel și o poziție unitară împotriva măcelului israelian din Gaza.

Poziția din trecut a OPEC a sfidat SUA, iar prin reducerea nivelul producției de petrol, liderii arabi mondiali au câștigat în jocul puterii la nivel mondial. La fel ar putea și acum printr-o poziție unită împotriva carnagiului din Gaza.

Pe 10 noiembrie, la o lună după lansarea operațiunii militare Al-Aqsa a rezistenței palestiniene și declanșarea atacului brutal al Israelului asupra Gazei, Ministerul de Externe saudit a anunțat un summit extraordinar comun al Ligii Arabe și al Organizației pentru Cooperare Islamică (OCI) la Riad.

Programate inițial separat, decizia de a combina întâlnirile s-a datorat lipsei de consens între statele arabe cu privire la modul de răspuns colectiv la agresiunea disproporționată a Israelului împotriva celor 2,3 milioane de civili din Gaza.

Se pare că națiunile arabe nu au putut conveni asupra unui număr de măsuri controversate pe care unii dintre membrii lor le recomandaseră. Acestea au inclus decizii de a interzice utilizarea bazelor militare regionale ale SUA pentru a furniza arme Israelului, de a suspenda toate relațiile arabe cu Israelul și de a impune un embargo petrolier împotriva entității ocupante. 

Un summit foarte obișnuit 

În ciuda sentimentului larg răspândit împotriva agresiunilor israeliene din Asia de Vest și din întreaga lume islamică, summitul, așa cum mulți se așteptau, s-a încheiat fără acțiuni concrete împotriva Israelului, subliniind slăbiciunea și lipsa de determinare a celor 22 de lideri arabi în a se confrunta cu Israelul și cu aliații săi occidentali.

Se ridică o întrebare esențială: în loc de o decizie colectivă a Ligii Arabe, ce pot face națiunile arabe în mod individual pentru a sprijini Palestina și de ce nu au făcut deja aceste lucruri?

Pentru a dezvălui complexitățile geopoliticii arabe și de dragul simplificării diferitelor viziuni și priorități ale regiunii în raport cu întreaga lume, statele arabe pot fi clasificate în trei grupări politice principale, fiecare influențată de actori non-arabi, în speță SUA, Turcia și Iran.

Politicile externe ale Arabiei Saudite, Emiratelor Arabe Unite, Kuweitului, Bahrainului, Omanului, Iordaniei, Egiptului, Marocului și Djiboutiului, cele mai multe guvernate de monarhii ereditare, se aliniază îndeaproape cu SUA și Occidentul. În ciuda faptului că găzduiesc numeroase baze militare americane, aceste state, în mod paradoxal, ar putea juca un rol substanțial în sprijinirea Palestinei fără a recurge la conflict.

Marocul, Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Sudanul, Egiptul și Iordania au relații economice, politice și de securitate cu Israelul. Cu toate acestea, spre deosebire de țările îndepărtate din America Latină, niciuna nu a rupt legăturile cu statul sionist, deși Bahrainul și-a suspendat legăturile economice. 

În schimb, ambasadele Israelului din Iordania, Maroc, Egipt și Bahrain au fost evacuate din ordinul ministrului de externe evreu Eli Cohen și al directorului general al ministerului, din cauza protestelor masive în sprijinul palestinienilor.

Cele mai importante state din punct de vedere strategic din această grupare sunt Iordania și Egiptul, ambele având granițe cu Israelul și având și cele mai vechi relații cu Tel Avivul. Egiptul, un jucător cheie de la semnarea Acordurilor de la Camp David în 1979, are capacitatea de a influența imediat evenimentele din Gaza. Dar de la președinții Anwar Sadat până la actualul Abdel Fattah el-Sisi, Cairo a lucrat exclusiv pentru a proteja granița de sud a Israelului și s-a angajat activ în acorduri energetice, cele două state stimulându-și reciproc economiile. 

Dacă alege să ajute Palestina, Egiptul poate bloca navele israeliene în Canalul Suez, poate deschide trecerea Rafah către Gaza pentru a inunda teritoriul asediat cu ajutor esențial și poate opri cooperarea în domeniul informațiilor, începând de astăzi și fără vărsare de sânge. 

Iordania, care împarte cea mai lungă graniță cu statul de ocupație sionist, nu are mijloace substanțiale pentru a contracara influența israeliană. Cu toate acestea, regimul de la Amman ar putea întrerupe legăturile cu Israelul și ar putea amenința Tel Avivul că își va slăbi controalele la frontieră, permițând luptătorilor înarmați să se infiltreze în Cisiordania ocupată, scenariu de care Tel Avivul se teme foarte mult.

Monarhiile din Golful Persic

Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrainul, Kuweitul și Omanul produc împreună peste 20% din petrolul global. O mișcare strategică, cum ar fi embargoul exporturilor de petrol către Israel și țările care nu susțin o încetare imediată a focului în Gaza, ar putea exercita o presiune considerabilă asupra unei Europe care se confruntă deja cu o penurie și totodată cu creșterea prețurilor la energie.

În fotografia de mai jos putem vedea poziționarea celor 27 de baze americane din aceste țări arabe, inclusiv cea de-a cincea flotă crucială a SUA, cu sediul central în Bahrain, dispuse pentru a oferi toate pârghiile de presiune de care are nevoie Washingtonul.

Dacă statele care găzduiesc aceste baze militare și-ar recalibra colaborarea lor cu armata americană, astfel încât aceasta din urmă să fie forțată să ia în considerare și să respecte și responsabilitățile lor interne și regionale, acest fapt ar putea avea un impact asupra livrărilor incontestabile de arme ale Comandamentului Central al SUA către mașinăria de război a Israelului.

Bogăția și imperiul media al Arabiei Saudite și-au extins influența în întreaga lume arabă și nu numai, dându-i o influență puternică în deciziile arabe. În anii 1980, Riadul a adunat tinerii musulmani împotriva sovieticilor din Afganistan, apoi a repetat un scenariu similar în Siria în anii 2010. 

Potențialul saudiților de a mobiliza milioane de oameni în sprijinul unei cauze este evident, mai ales având în vedere rolul Riadului în exportul wahhabismului ca formă de politică externă și proiecție soft power în întreaga lume musulmană, deși acest lucru a scăzut în ultimii ani sub conducerea modernizatoare și reformistă a conducătorului de facto, prințul moștenitor Mohammed Bin Salman. 

Deși Israelul primește 60% din importurile sale de petrol din Azerbaidjan și Kazahstan, țări majoritar musulmane, în calitate de mare producător de petrol a OPEC, Arabia Saudită poate cere oprirea exporturilor de energie către Israel, ceea ce ar avea un impact imediat și grav asupra Tel Avivului în efortul său de război. 

Cu toate acestea, deciziile politice ale liderilor arabi rămân evazive, aliații arabi ai americanilor nu împiedică ajutorul militar către Tel Aviv și nici nu blochează spațiul aerian aeronavelor israeliene și americane. Egiptul, Iordania și Arabia Saudită au doborât în ​​schimb rachete care se îndreptau spre Israel pentru a-l proteja de atacurile externe, deoarece liderii săi preferă să apere granițele Israelului decât să-și piardă scaunul. 

Aliații arabi ai Turciei

Legăturile de lungă durată ale președintelui turc Recep Tayyip Erdogan cu Frăția Musulmană au cimentat, în trecutul recent, influența Ankarei în lumea arabă. Qatarul, ca principal aliat arab al Turciei, împărtășește perspective și opinii comune de politică externă asupra cauzei palestiniene, în ciuda legăturilor comerciale formidabile ale Ankarei cu Israelul. 

În plus, liderii Hamas se mișcă liber în micuța țară din Golf. Doha este una dintre cele mai mari surse de ajutor financiar pentru Fâșia Gaza asediată. Iar din punct de vedere diplomatic continuă să joace un rol principal în negocierea armistițiilor și schimburilor de prizonieri între rezistența palestiniană și Israel, așa cum demonstrează cel mai recent acord facilitat de Qatar. 

Acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele, iar Qatarul, cel mai mare exportator  mondial de gaze naturale lichefiate (GNL), ar putea avea un impact semnificativ pe piețele globale de gaze, determinând Europa dependentă de energie să-și regândească politicile sale orientate fățiș împotriva Palestinei. 

Cu toate acestea, în linii mari, Qatarul rămâne aliniat cu tabăra vestică, spre care se înclină și aliatul NATO, Turcia. În ciuda vastului său imperiu media care susține în mod deschis cauza palestiniană și a opoziției sale ferme față de o normalizare fără un stat palestinian, sprijinul Qatarului este încă limitat și nu atinge întregul său potențial.

Axa Rezistenței

Astăzi, statele arabe și actorii nestatali aliniați cu Iranul joacă de departe cel mai important rol în sprijinirea cauzei palestiniene, în special acolo unde aceasta contează cel mai mult. Ne referim la lupta armată pentru eliberarea națională din Palestina. În ciuda provocărilor, ei continuă să reziste și să contribuie la succesul unei axe mai largi de rezistență pe o vastă regiune. 

Începând cu 8 octombrie, rezistența din Liban, condusă de Hezbollah, a executat cu succes o politică militară lentă prin care a deturnat atenția armatei israeliene pe scară largă de la Gaza până către granița sa de nord, marcată de ciocniri militare aproape zilnice. 

Prin țintirea strategică și eliminarea rețelelor de comunicații și supraveghere ale Israelului, mișcarea Hezbollah a forțat în esență o treime din forțele de ocupație să controleze granița de nord și să depopuleze întregi așezări și baze militare pe o rază de cinci kilometri în adâncimea teritoriului ocupat.

Astăzi, Siria, principalul stat arab-membru al Axei Rezistenței, este considerată cea mai slabă verigă a acestei alianțe. Sub un regim de sancțiuni  occidental opresiv încă din anii 1970, situația economică a Siriei s-a înrăutățit considerabil de la debutul conflictului în care occidentul a încercat schimbarea de regim, această țară fiind parțial ocupată și distrusă de armate străine începând din 2011 până în prezent.

Israelul folosește vulnerabilitate pentru a lansa lovituri aeriene și rachete regulate împotriva Siriei și a continuat să facă acest lucru chiar dacă este blocat militar la granițele sale de sud și de nord.  
Totuși, sirienii nu sunt în niciun caz în afara ecuației. Rachete sunt lansate ocazional în Înălțimile Golan ocupate de Israel, în timp ce rachetele ghidate antitanc (ATGM) precum Kornet-ul rusesc, care sunt folosite împotriva vehiculelor blindate israeliene în Gaza și sudul Libanului, sunt furnizate de Damasc.

De asemenea, Siria continuă să fie o rută esențială pentru transferul, transportul și depozitarea armelor și a forței militare și de logistică în întreaga Axă.

Forțele armate aliate Ansarallah din Yemen au fost și ele active în ultimele săptămâni în solidaritate cu Gaza, după ce au tras rachete și drone care au ajuns în sudul Israelului, la aproximativ 2.000 km distanță. Yemeniții au intensificat, de asemenea,  operațiunile navale în Marea Roșie, dovedindu-se a fi o amenințare pentru navele israeliene care operează pe linia de transport strategică. 

Liderul Ansarallah, Abdul-Malik al-Houthi,  a promis pe 14 noiembrie că forțele armate yemenite vor ”ținti navele inamicului israelian în Marea Roșie și le vor distruge. Nu vom ezita să le țintim și să anunțăm întreaga lume despre acest lucru.”

Cinci zile mai târziu, o navă deținută de Israel,  Galaxy Leader, a fost capturată în Marea Roșie cu echipajul său la bord și dusă în portul Hodeidah din Yemen. Apoi, pe 25 noiembrie, un atac cu dronă a vizat o navă de marfă deținută de compania de transport maritim israelian ZIM. 

Irakul, care a fost în esență dezmembrat politic, economic și militar și ocupat de SUA din 2003, găzduiește mai multe facțiuni de rezistență susținute de Teheran care s-au angajat să vizeze interesele americane și bazele militare din Irak și Siria. SUA au anunțat că bazele sale militare au fost atacate în Irak de 66 de ori din octombrie. În plus, grupările militante au lansat rachete către Israel, acestea fiind interceptate de Iordania.

O ”unitate a fronturilor”

Teama de un război pe mai multe fronturi, care implică Hezbollah, Siria și aliații lor, inclusiv grupurile de rezistență palestiniene din Siria și Liban, a obligat SUA și aliații săi să trimită o prezență navală formidabilă în regiune. Sunt prezente nave de război, portavioane, distrugătoare și submarine către estul Mării Mediterane, într-o demonstrație de sprijin pentru Tel Aviv. 

Desfăşurarea militară sporită a fost declanşată de acţiunile unui grup de rezistenţă relativ mic din Liban, țară grav afectată de criză. Așadar ne putem imagina influența și presiunea imensă care ar putea fi exercitată de un front unit al națiunilor arabe împotriva Israelului și a puținilor săi susținători reali.

Algeria din Africa de Nord își exprimă sprijinul pentru palestinieni și se opune strict normalizării relațiilor cu Tel Avivul. De asemenea, este unul dintre puținele state arabe care mențin relații pozitive atât cu Iranul, cât și cu Siria. În calitate de mare producător de gaze, simpla amenințare de a opri exporturile de gaze ar putea exercita o presiune masivă din partea UE asupra Israelului. Deși nu au fost încă întreprinse acțiuni militare, parlamentul algerian a votat în unanimitate o rezoluție în favoarea sprijinirii Palestinei prin mijloace militare, dacă este necesar. 

Bombardamentul persistent și țintirea intenționată a civililor din Gaza sunt gata să influențeze opinia publică arabă în favoarea sprijinirii rezistenței, dacă astfel de sentimente nu au prins deja rădăcini clare. În schimb, inacțiunea monarhiilor arabe aliate cu SUA va intensifica aproape sigur controlul asupra acestor regimuri și va eroda legitimitatea lor internă și regională. 

Cu cât Israelul își duce mai mult genocidul din Gaza, cu atât inacțiunea lor devine mai dificil de explicat. În timp ce o încetare rapidă a focului ar putea atenua această problemă pentru monarhiile arabe și pentru alte state arabe pro-occident, Israelul și susținătorul său SUA par să-și intensifice genocidul din Fâșia Gaza. Fenomenul nici măcar nu ține cont de războiul pe care Israelul l-a purtat în liniște de săptămâni întregi în Cisiordania ocupată, o zonă condusă de o autoritate pro-americană, care își erodează credibilitatea în fiecare zi care trece.

Soluția crucială este ca națiunile arabe să depășească diviziunile interne și să creeze un front unificat pentru a exercita o influență colectivă în ideea de a opri războiul din Gaza. 

Așa cum statele cheie arabe OPEC și-au arătat cândva adevărata putere sfidând Washingtonul prin reducerea producției de petrol, probabil că vor descoperi în situația actuală că o poziție colectivă dură și concisă împotriva Israelului nu va face decât să le confirme încă odată puterea pe scena mondială.