O analiză de Ceyda Karan pentru publicația The Cradle

S-au schimbat multe de la momentul de ”un minut” al lui Erdogan la Davos în 2009. Cândva celebrată pentru că a susținut retorica și acțiunile pro-palestiniene în regiune, Turcia își propune astăzi, în cel mai bun caz, un rol de mediere de culise.

Turcia și-a pierdut de mult timp titlul de ”campion al cauzei palestiniene” sub conducerea lui Recep Tayyip Erdogan. În timp ce la nivel global, și încă de la început, a existat o revărsare de indignare față de bombardamentele aeriene fără discernământ ale Israelului asupra Gazei, președintelui turc i-au trebuit 20 de zile pentru a ”fi dur” cu Tel Aviv. 

În ciuda reacțiilor puternice din partea publicului său, și în special a bazei sale islamiste, Erdogan a așteptat o perioadă inexplicabil de lungă înainte de a transmite un mesaj la reuniunea grupului parlamentar al partidului său din această săptămână:

”Hamas nu este o organizație teroristă, ci un grup de mujahedini care luptă pentru a-și proteja cetățenii”, a spus el. Amintind mulțimii de ”vechii și bunii” otomani, el a adăugat: ”Când puterile pe ale căror spate se sprijină Israelul astăzi vor dispărea mâine, primul loc în care poporul israelian va căuta reasigurare va fi Turcia, așa cum a fost acum 500 de ani”. Erdogan a spus că, spre deosebire de Occident, Turcia nu datorează nimic Israelului.

Apoi și-a echilibrat poziția spunând: ”Nu avem nicio problemă cu Israelul, dar nu am aprobat niciodată și nu vom aproba niciodată modul în care se comportă, ca o organizație în loc de un stat”.

 În orice caz, mesajul său poate fi interpretat ca o îmbrățișare directă a Hamas, mai degrabă decât ca o critică a acțiunilor Israelului în Gaza. Important este că, în timp ce a subliniat oferta de ”garant” pe care Ankara o oferă ambelor părți de mai bine de două săptămâni, el a declarat că Turcia nu caută să joace acest rol singură, ci ”împreună cu alți participanți”.

Dar chiar și această ieșire relativ echilibrată a atras o reacție din partea piețelor. Bursa turcă a scăzut cu 5 procente, forțând o întrerupere a tranzacțiilor. Acest anunț va complica cu siguranță munca ministrului de finanțe Mehmet Simsek, ocupat să încerce să atragă capital occidental în Turciae.

De la Davos la Mavi Marmara

Comportamentul Turciei în recenta criză din Gaza oferă o privire de ansamblu asupra politicilor sale din Asia de Vest, în raport cu orientarea post-electorală către vest.

Pe 29 ianuarie 2009, la summitul de la Davos al Forumului Economic Mondial, premierul turc de atunci, Recep Tayyip Erdogan, a întrerupt discursul premierului israelian Shimon Peres cu un ton sever (”Un minut!”), afirmând: ”Știți foarte bine cum să ucideți. Știu foarte bine cum ucideți copii pe plaje”, înainte de a ieși brusc de pe scenă.

Această izbucnire neașteptată, care contravine poziției amiabile a Ankarei de zeci de ani față de statul de ocupație, a provocat unde de șoc în public și nu numai. A fost considerat un moment decisiv care l-a aruncat pe Erdogan în lumina reflectoarelor la nivel mondial, transformându-l instantaneu într-o icoană pro-palestiniană nu numai în lumea arabă și islamică, ci și acasă, în Turcia, unde a fost primit ca un erou.

La acea vreme, Erdogan și Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) erau văzuți pe scară largă ca un simbol al ”islamului moderat” și se bucurau de sprijinul SUA și al aliaților săi occidentali. Drept urmare, criza ”de un minut” de la Davos a fost rapid dezamorsată. Cu toate acestea, tensiunile au atins un punct de fierbere un an mai târziu, când nava Mavi Marmara, sub pavilion turcesc, care făcea parte dintr-o flotilă ce urmărea să livreze ajutoare palestinienilor asediați, a încercat să treacă de blocada israeliană din Gaza.

Pe 31 mai 2010, comandourile israeliene au efectuat un raid letal asupra Mavi Marmara, a cărei călătorie a fost sponsorizată de organizația caritabilă turcă IHH Relief Foundation și de Free Gaza Movement. Această operațiune infamă s-a soldat cu moartea a 10 cetățeni turci, rănirea altor 50 de persoane și reținerea celorlalți pasageri.

De data aceasta, disensiunile nu au putut fi rezolvate pe cale amiabilă. Legăturile diplomatice dintre Israel și Turcia au fost retrogradate, relațiile militare au fost suspendate, iar relațiile comerciale au suferit o întrerupere temporară.

Procesele judiciare împotriva a patru israelieni, inclusiv a șefului Statului Major al Israelului de atunci, Gabriel Ashkenazi, au fost inițiate în instanțele turcești, dar abandonate în 2016, când Tel Aviv a acceptat să plătească despăgubiri de 20 de milioane de dolari victimelor, la trei ani după ce au fost prezentate scuze oficiale.

Cu toate acestea, Erdogan a continuat să apară ca un avocat proeminent al cauzei palestiniene și drept o figură vocală în lumea arabă și islamică, chiar în momentul în care Asia de Vest trecea printr-o transformare seismică. Turcia s-a trezit jucând un rol esențial în timpul și după Primăvara arabă, aruncându-și greutatea în spatele partidelor și facțiunilor islamiste.

Creșterea comerțului turco-israelian

Însă pe măsură ce tulburările s-au extins în Siria vecină – cel mai puternic stat arab susținător al cauzei palestiniene – mulți au fost surprinși de postura de ”schimbare de regim” a lui Erdogan, în special având în vedere legăturile puternice ale Damascului cu Ankara și politica guvernului turc de ”zero probleme cu vecinii”.

Romantismul arab al lui Erdogan s-a oprit brusc atunci când a făcut o acuzație sectară surprinzătoare, numind regimul președintelui sirian Bashar al-Assad o ”dictatură Nusayri” (un termen disprețuitor pentru adepții sectei Alawi, din care face parte familia Assad, împreună cu elitele politice și militare) și susținând că statul persecută populația majoritar sunnită a Siriei.

Când Siria a intrat în război și haos, au apărut diviziuni puternice între sponsorii grupurilor de opoziție armată, inclusiv Turcia, statele din Golful Persic, SUA și Europa. Erdogan s-a trezit în curând din ce în ce mai izolat în regiune – cu excepția notabilă a Qatarului, un aliat arab ferm, la fel de simpatizant al Frăției Musulmane.

Astăzi, ”un minut” al lui Erdogan la Davos și incidentul ”Mavi Marmara” sunt relicve ale trecutului. În ciuda retoricii anterioare anti-israeliene și a posturii diplomatice a lui Erdogan, multe s-au schimbat pe teren, mai ales relațiile comerciale înfloritoare dintre Turcia și Israel.

Volumul schimburilor comerciale turco-israeliene a înregistrat o creștere uimitoare de 532% în ultimele două decenii, ajungând la o sumă impresionantă de 8,91 miliarde de dolari în 2022. Potrivit datelor sistemului de comerț privat al Institutului turc de statistică (TurkStat), exporturile Turciei către Israel în 2002 – anul în care AKP a ajuns la putere – au fost de 861,4 milioane de dolari, în timp ce importurile din Israel au fost de 544,5 milioane de dolari.

Întâlnindu-se la New York, în timpul sesiunilor Adunării Generale a ONU, pentru prima dată față-n față de la încălzirea legăturilor, premierul israelian Benjamin Netanyahu și președintele Erdogan au discutat despre potențialul Israelului de a folosi Turcia ca un centru de tranzit energetic către Europa.

Sprijinul palestinian în schimbare al lui Erdogan

De-a lungul carierei sale, Erdogan și-a menținut sprijinul pentru cauza palestiniană, folosind tonuri diferite pentru a-și echilibra alianțele cu țările occidentale, îmbunătățindu-și în același timp reputația în Asia de Vest și în lumea musulmană în general.

Erdogan s-a opus cu fermitate relocării, condamnată pe scară largă, a ambasadei SUA la Ierusalim în timpul erei Trump și a susținut statutul de ”stat observator nemembru” al Palestinei la ONU. De-a lungul anilor, el a dat dovadă de o capacitate remarcabilă de a-și ajusta în mod oportunist retorica în funcție de evoluția intereselor și alianțelor sale.

În timp ce sprijinul multor țări arabe pentru cauza statului palestinian s-a diminuat din cauza înfrângerilor repetate împotriva Israelului și a realinierii lor la interesele SUA, Erdogan a rămas, cel puțin vocal, un susținător ferm al luptei palestiniene.

După operațiunea de pătrundere a rezistenței palestiniene din 7 octombrie în interiorul zonelor ocupate, în absența unui răspuns israelian imediat, Ministerul turc de Externe a emis o declarație în care a îndemnat la reținere și a condamnat cu fermitate pierderea de vieți civile. Acesta a subliniat că actele de violență ar fi dăunătoare și a cerut evitarea acțiunilor impulsive, pledând în același timp pentru încetarea utilizării forței și pentru o soluție cu două state.

Ankara și-a exprimat rapid disponibilitatea de a contribui la eforturile de mediere. Acest ton măsurat a fost neobișnuit, având în vedere retorica de obicei mai flamboaiantă a lui Erdogan. Însă la momentul Operațiunii Al-Aqsa, președintele turc se pregătea să îl primească pe Netanyahu și plănuia o vizită de revenire pentru a se ruga la Moscheea Al-Aqsa din Ierusalim.

Aceasta nu înseamnă că Ankara nu ridică problema palestiniană pe toate platformele adecvate. Erdogan este angajat în convorbiri telefonice diplomatice, în timp ce ministrul de externe Hakan Fidan a avansat o propunere care face cumva din Turcia un garant pentru Hamas.

În ciuda respectivelor gesturi, tonul Ankarei rămâne în surdină. Tot ce a putut face a fost să declare o perioadă de doliu de trei zile pentru palestinieni. Cuvintele lui Fidan sintetizează situația:

”Le doresc răbdare locuitorilor din Gaza. Vreau ca ei să știe că facem tot ce putem. Cu voia lui Dumnezeu, aceste zile vor trece. Turcia va continua să fie alături de ei. Vedem această durere și această suferință ca pe propria noastră durere și suferință. Ei nu sunt singuri”.

Ceea ce rămâne clar, însă, este că Turcia și Erodgan nu se află în prim-planul discursului de astăzi. Absența unei vizite a secretarului de stat american Antony Blinken la Ankara în timpul recentului turneului diplomatic din regiune simbolizează această schimbare.

În actuala conjunctură, poziția Turciei cu privire la problema palestiniană este în urma celei a multor state arabe. Israelul, cu sprijinul SUA, face presiuni pentru ”evacuarea” populației civile din Gaza cu scopul de a facilita operațiunea militară terestră, forțând Egiptul și Iordania, actori regionali cheie, să respingă planurile pentru această strămutare forțată și aparent permanentă a palestinienilor.

Regele Abdullah al II-lea al Iordaniei și președintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi au respins în mod explicit cererea, considerând-o o linie roșie de netrecut.

Qatarul, un centru de putere financiară pentru Frăția Musulmană, și Turcia, văzută cândva ca reprezentant politic al acesteia, joacă acum roluri mai statice în afacerile regionale.

Implicarea lui Erdogan în Siria, în timp ce erodează poziția istorică de susținere a Turciei atât pentru Fatah, cât și pentru Hamas în lupta palestiniană, a contribuit la o realiniere regională în care Iranul a devenit mai puternic. Erdogan, cunoscut cândva pentru opoziția sa vocală față de Israel, este acum poziționat ca un ”mediator de pace”.

Trecerea lui Erdogan de la idealism la interese dure

Mai mulți factori geopolitici, politici și economici stau la baza acestei transformări.

Influența Frăției Musulmane a scăzut semnificativ după un deceniu tragic de ”primăveri arabe”, iar Erdogan are acum nevoie de sprijinul și cooperarea Egiptului și a statelor din Golful Persic, în special a Arabiei Saudite. De asemenea, el urmărește să găsească un echilibru delicat cu SUA și UE.

Motto-ul politicii sale externe se învârte acum în jurul medierii, care a fost evidentă în diverse conflicte, precum Libia și Ucraina – unde Turcia a jucat un rol cheie în distribuirea cerealelor.

Pe plan intern, Erdogan se confruntă, de asemenea, cu provocări. Nemulțumirea publică este în creștere din cauza afluxului de refugiați, în timp ce sentimentele anti-arabe se adâncesc în societatea turcă.

Aspirațiile eșuate ale lui Erdogan au dat naștere la o recrudescență a naționalismului turc secular în rândul tinerei generații. Stânga turcă, cu o istorie de susținere a luptei palestiniene pentru un stat național, protestează împotriva politicilor bazate pe religie, poziționându-se acum împotriva perspectivelor islamiste.

În aceste circumstanțe, Ahmet Davutoglu, fostul arhitect al politicii externe dezastruoase din Asia de Vest, în prezent liderul Partidului Viitorului, aflat în opoziție, a declarat următoarele:
”Am cunoscut un lider, un lider alături de care eram mândru să fiu, un lider care îmi făcea inima să tresară când spunea ”Un minut” și când toată lumea îl amenința, îi spuneam ”Domnule prim-ministru, nu vă faceți griji. Ați făcut istorie astăzi. Vom întreprinde ceea ce este necesar” și l-am făcut să își ceară scuze lui Shimon Peres. Astăzi, inima mea nu poate accepta faptul că acel lider a tăcut timp de 10 zile. Inima mea nu acceptă faptul că nu a ieșit și nu a strigat: ‘O, Israel’”.

Declarația reflectă sentimentele multor susținători ai AKP atunci când Davutoglu și-a exprimat dezamăgirea față de răspunsul relativ mut al lui Erdogan la războiul din Gaza. În mod ironic, abordarea politică a președintelui turc islamist de astăzi este mai degrabă realpolitik decât idealismul inspirat de Frăția Musulmană.

În timp ce unii dintre susținătorii săi din țară și din străinătate ar putea tânji după retorica înflăcărată din trecut, abordarea actuală a lui Erdogan pare să prioritizeze stabilitatea, interesele economice și o politică externă echilibrată în detrimentul Palestinei.