Un articol de opinie de Rüdiger Rauls pentru Political Analysis

Războiul dintre Azerbaidjan și Nagorno-Karabah, populat de armeni, s-a încheiat după o zi. Prin medierea rusă, armenii au depus armele. Fără sprijin din partea Armeniei, au fost lăsați să se descurce singuri. Dar de ce Occidentul politic și chiar statul armean și-au pierdut brusc interesul pentru Nagorno-Karabah?

Ocazie favorabilă

La scurt timp după destrămarea Uniunii Sovietice, tensiuni și, de asemenea, conflicte armate au izbucnit între statele nou create Armenia și Azerbaidjan în legătură cu Nagorno-Karabah. În URSS, ambele grupuri etnice erau cetățeni ai aceluiași stat. Acum, după apariția noilor state, au apărut conflicte legate de chestiunea apartenenței, în special în cazul în care zonele de colonizare erau distribuite între diferite grupuri etnice, așa cum a fost în Nagorno-Karabah.

În conformitate cu dreptul internațional, Nagorno-Karabah a fost recunoscut ca parte a Azerbaidjanului. Din cauza procentului ridicat de armeni și a rădăcinilor culturale din zonă, Armenia nu a renunțat niciodată la pretențiile sale. Arzakh, așa cum este cunoscut Nagorno-Karabah printre armeni, se proclamase în mod ilegal ca stat independent, dar nu fusese recunoscut nici măcar de Armenia însăși.

Cel mai recent, în 2020(1), Armenia și Azerbaidjanul au fost în război din cauza acestei probleme teritoriale, în final soluționată prin medierea Rusiei. Forțele ruse de menținere a păcii au asigurat încetarea focului. Nu se poate dovedi în mod clar dacă noile tensiuni apărute la sfârșitul anului 2022 au legătură cu vizita președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în Azerbaidjan, în vara aceluiași an.

În căutarea febrilă a unor înlocuitori pentru sursele de energie rusești, Occidentul politic, în special europenii, făcuseră demersuri și în Azerbaidjan, până atunci mereu criticat din cauza ”situației drepturilor omului” și a condițiilor mai puțin democratice. În lumina noilor realități geopolitice, nu s-a mai vorbit despre drepturile omului; în schimb, von der Leyen a găsit un ”furnizor de gaz de încredere”(2).

Este puțin probabil ca doamna von der Leyen, în schimbul gazului, să-i dea președintelui azer Ilham Aliyev mână liberă pentru a soluționa problema Nagorno-Karabah conform dorințelor sale. Și nici nu există vreo dovadă că ea l-a încurajat să facă acest lucru. Dar Azerbaidjanul a văzut în suferința Occidentului o ocazie favorabilă pentru a-și afirma acum propriile interese în ceea ce privește Nagorno-Karabah.

După ce Rusia a reușit să asigure pacea pentru o lungă perioadă de timp, tensiunile dintre cele două părți din regiune au crescut din nou spre sfârșitul anului 2022. Nu este clar dacă fenomenul a fost indus în mod artificial sau dacă conflictele nerezolvate au început să se reaprindă. În acțiunile sale, Azerbaidjanul s-a considerat protejat de dreptul internațional.

Aspecte

Evoluțiile geopolitice au jucat în favoarea președintelui Aliyev al Azerbaidjanului. Având în vedere dependența Occidentului de gazul său, nu se putea aștepta ca acesta să riște un conflict major cu un ”furnizor de gaz de încredere” recent câștigat din cauza Armeniei. În ciuda orientării sale spre ”valori democratice”, Occidentul era încă mai aproape de cămașa economică decât de fusta morală.

În plus, exista și partenerul NATO, Turcia, ale cărei relații apropiate și sentimente față de Azerbaidjan ca stat afiliat etnic și religios trebuiau luate în considerare. Doar recent, șeful statului turc a clarificat relația sa cu Occidentul și cu Rusia: ”În măsura în care Occidentul este de încredere, și Rusia este de încredere. (…) În ultimii 50 de ani am așteptat la ușa UE, iar în acest moment am încredere în Rusia la fel de mult ca în Occident”(3). Prin urmare, se cerea prudență, pentru ca Erdogan să nu fie împins și mai mult în brațele Rusiei de un partizanat prea evident.

Pe 19 septembrie, Azerbaidjanul a intervenit militar în Nagorno-Karabah. Ministerul Apărării de la Baku a vorbit despre ”operațiuni antiteroriste împotriva forțelor armene”. Intenția a fost de a asigura ordinea constituțională (4). Impulsionat de gândirea valorilor occidentale, președintele Consiliului UE, Charles Michel, a cerut ca ”Azerbaidjanul să păstreze tăcerea armelor pentru a facilita un dialog autentic cu armenii de acolo”(5).

La ce se gândea Michel, numai el știe. Dar oare cei mai înalți reprezentanți ai UE sunt deja atât de orbiți încât nici măcar nu-și dau seama când se fac de râs în fața opiniei publice mondiale cu astfel de cereri? Nu mai observă ei contradicțiile dintre gândirea și acțiunile lor politice? Pentru că Michel a cerut azerilor în conflictul cu armenii un comportament politic pe care statele UE, în special, l-au respins în termenii cei mai fermi în conflictul dintre Ucraina și Rusia: Încetarea focului și negocieri. Oare nu-și dă seama de asta?

În plus, nu în ultimul rând datorită achizițiilor occidentale de gaz, Azerbaidjanul a putut să-și înarmeze și să-și modernizeze propria armată într-o asemenea măsură încât aceasta a fost net superioară armatei armene. Prin achizițiile sale de gaz, Occidentul a finanțat, de asemenea, războiul împotriva Armeniei. Pe de altă parte, formatorii de opinie europeni acuză companiile occidentale care continuă să facă afaceri în Rusia că se folosesc de impozitele lor pentru a contribui la finanțarea statului rus și a războiului său din Ucraina.

Oare nu mai sunt conștienți de cât de ambiguă este propria lor morală sau liderii europeni nu mai sunt interesați de ceea ce crede opinia publică mondială? Sunt atât de îndepărtați de realitate încât nu mai observă cât de mult s-au îndepărtat de propriile valori?

Trădat

Toate aceste circumstanțe au făcut jocul Azerbaidjanului pentru a-și răscumpăra pretențiile din Nagorno-Karabah, acoperite de dreptul internațional, după ani lungi de conflict mocnit. Comportamentul Azerbaidjanului, al Rusiei și al Turciei este de înțeles din cauza intereselor lor. Nici europenii nu puteau aștepta să înghețe iarna de dragul Nagorno-Karabah și să își eutanasieze propria economie din cauza lipsei de gaz. Cu toții își urmăreau propriile interese.

Cu toate acestea, comportamentul Armeniei, care până acum s-a prezentat și s-a comportat ca o putere protectoare a Arzakh-ului (în armeană, Nagorno-Karabah), are cel puțin nevoie de explicații. Încă din august 2019, Pashinyan, în calitate de președinte nou ales, proclamase după revoluția de catifea din 2018 de la Stepanakert: ”Arzakh este Armenia, punct! … și a pus publicul să scandeze Unire!”(6). Când a început atacul azer asupra Nagorno-Karabahului la sfârșitul anului 2020, Pashinyan a amenințat că ”Azerbaidjanul a declarat război întregului popor armean”(7).

Nu a rămas mare lucru din aceste cuvinte lapidare. Pashinyan s-a distanțat de armenii din Nagorno-Karabah, susținând că nu are nimic de-a face cu evenimentele actuale și că ”unul dintre scopurile atacului asupra Nagorno-Karabah a fost să atragă Armenia în luptă”(8). Astfel, atacul asupra Nagorno-Karabah nu mai era îndreptat împotriva întregului popor armean, așa cum amenințase cu doar doi ani mai devreme. Armenia și Arzakh erau acum brusc ceva diferit. În mod evident, problema națională devenise caducă în conflictul cu Azerbaidjanul.

Schimbarea avusese loc sub nivelul de percepție al opiniei publice mondiale și, prin urmare, a fost cu atât mai surprinzătoare. Indicii ale acestei schimbări de atitudine au putut fi găsite în influența exercitată în special de UE, ale cărei activități diplomatice în statele vecine din sudul Rusiei au crescut considerabil începând cu vara anului 2022. UE, cu cererea sa mare de materii prime, cu piețele sale mari și cu societățile sale solvabile, are multe de oferit unor astfel de state care doresc să se descurce pentru a ieși din sărăcie.

…și vândut

Rusia fusese exclusă ca furnizor de materii prime și surse de energie de către Occidentul politic. Dar sancțiunile nu au dus la succesul dorit. Cu Kazahstanul și Azerbaidjanul, europenii nu numai că găsiseră înlocuitori pentru aprovizionarea cu Rusia. Un alt avantaj era că puteau concura cu Rusia inclusiv la propria ușă. De asemenea, influența lor oferea UE perspectiva de a construi o amenințare suplimentară la frontiera sudică a Rusiei. Kazahstanul și Azerbaidjanul nu erau utile doar din punct de vedere economic, ci și strategic.

Georgia și Armenia, pe de altă parte, aveau puține de oferit din punct de vedere economic. Dar și ele ar putea fi utile din punct de vedere strategic. Influența occidentală a întâmpinat rezistență în Georgia și a dus deja la tensiuni considerabile în societate. În Armenia, lucrurile par să meargă mai bine, iar îndepărtarea de Rusia pare să fi progresat mai mult. ”La Bruxelles, s-a înregistrat cu bunăvoință modul în care Erevanul se detașează tot mai mult de Rusia”(9).

Armenia a arătat clar cât de mult a progresat deja această îndepărtare. Publicația Tagesschau(10) a relatat că manevrele comune cu Rusia, anunțate cu puțin timp înainte, au fost anulate de partea armeană, iar ulterior aceeași sursă(11) a relatat că pe teritoriul armean au loc exerciții militare împreună cu SUA.

Tensiunile dintre Rusia și Armenia sunt în creștere, ceea ce convine intereselor politice ale Occidentului. Influența Rusiei în raport cu vecinii săi din sud pare să fie în declin, iar cea a Occidentului este în creștere. UE, în special, se bazează pe puterea sa economică și pe beneficiile asociate. În acest domeniu, Rusia nu va avea prea multe de contracarat.

Ca și în Ucraina, unde și-a atins deja limitele, este puțin probabil ca Occidentul să fie interesat de o implicare militară directă la sud de Rusia. Ar prefera să lucreze prin intermediari. Dar, pentru a evita în primul rând o situație la fel de dificilă ca în Ucraina, este avantajos să se rezolve în prealabil conflicte precum cel din Nagorno-Karabah.

Poate că reticența Armeniei față de Azerbaidjan în disputa privind Nagorno-Karabah și trădarea armenilor din Arzakh reprezintă prețul pe care Armenia este chemată să îl plătească pentru concesiile Occidentului și favorurile Uniunii Europene. Deși simpatiile Occidentului au fost întotdeauna alături de armeni, aceștia nu au ceea ce are Azerbaidjanul: petrol și gaze. Sunt cu siguranță bune ca pârghii împotriva Rusiei.

Surse:

(1) https://ruedigerraulsblog.wordpress.com/2020/11/11/die-kaukasische-zwickmuhle/

(2) Tagesschau 9.8.2022: Gazele din Azerbaidjan – O listă de dorințe fără caracter obligatoriu

(3) ZDF 19.9.2023: Erdogan: Încrederea în Kremlin și în Occident este egală

(4) Spiegel 19.9.2023: Azerbaidjanul lansează o operațiune militară în Nagorno-Karabah

(5) Frankfurter Allgemeine Zeitung(FAZ) din 21.9.2023: Europenii deznădăjduiți

(6) FAZ din 21.9.2023: Ei au capitulat deja.

(7) ibid.

(8) FAZ din 21.9.2023: Europenii înfrânți

(9) ibid.

(10) Tagesschau din 10.1.2023: Armenia anulează manevrele cu Rusia

(11) Tagesschau din 6.9.2023: Armenia anunță exerciții militare cu SUA