Precum piesele de domino, statele africane cad rând pe rând din lanțurile neocolonialismului. Sudan, Guineea, Mali, Burkina Faso, Niger și acum Gabon spun ”nu” dominației de lungă durată a Franței asupra afacerilor financiare, politice, economice și de securitate africane.

Prin adăugarea a două noi state membre africane la lista sa, summitul de săptămâna trecută de la Johannesburg, care a anunțat extinderea BRICS 11, a arătat încă o dată că integrarea eurasiatică este legată în mod indisolubil de integrarea afro-eurasiatică.

Belarus propune acum organizarea unui summit comun între BRICS 11, Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS) și Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA). Viziunea președintelui Aleksandr Lukașenko privind convergența acestor organizații multilaterale ar putea, în timp util, să conducă la Mama tuturor summiturilor multipolare.

Dar Afro-Eurasia este o propunere mult mai complicată. Africa este încă mult în urma verișorilor săi eurasiatici pe drumul spre ruperea cătușelor neocolonialismului.  

Continentul se confruntă astăzi cu șanse îngrozitoare în lupta sa împotriva instituțiilor financiare și politice adânc înrădăcinate ale colonizării, în special atunci când vine vorba de spargerea hegemoniei monetare franceze sub forma francului CFA – sau a Comunității Financiare Africană (Communauté Financière Africaine).

Cu toate acestea, un domino cade după altul – Ciad, Guineea, Mali, Burkina Faso, Niger și acum Gabon. Acest proces l-a transformat deja pe președintele Burkina Faso, căpitanul Ibrahim Traoré, într-un nou erou al lumii multipolare – în timp ce Occidentul colectiv, amețit și confuz, nici măcar nu poate începe să înțeleagă efectele negative ale celor 8 lovituri de stat în Africa Centrală și de Vest în mai puțin de 3 ani.

La revedere Bongo

Ofițerii militari au decis să preia puterea în Gabon, după ce hiper-președintele Ali Bongo, pro-francez, a câștigat niște alegeri dubioase, ”lipsite de credibilitate”. Instituțiile au fost dizolvate. Frontierele cu Camerun, Guineea Ecuatorială și Republica Congo au fost închise. Toate acordurile de securitate cu Franța au fost anulate. Nimeni nu știe ce se va întâmpla cu baza militară franceză.

Toate acestea au fost cât se poate de populare: soldații au ieșit pe străzile capitalei Libreville în cântece de bucurie, încurajați de spectatori. 

Bongo și tatăl său, care l-a precedat, au condus Gabonul din 1967. El a fost educat la o școală privată franceză și a absolvit la Sorbona. Gabon este o națiune mică, de 2,4 milioane de locuitori, cu o armată mică de 5.000 de oameni care ar putea încăpea în penthouse-ul lui Donald Trump. Peste 30 la sută din populație trăiește cu mai puțin de 1 dolar pe zi, iar în peste 60 la sută din regiuni nu are acces la asistență medicală și apă potabilă.

Armata a calificat cei 14 ani de guvernare ai lui Bongo ca ducând la o ”deteriorare a coeziunii sociale” care a aruncat țara ”în haos”.

La rândul său, compania minieră franceză Eramet și-a suspendat operațiunile după lovitura de stat. Aceasta are aproape un monopol. Gabonul se bazează pe bogății minerale generoase – în aur, diamante, mangan, uraniu, niobiu, minereu de fier, ca să nu mai vorbim de petrol, gaze naturale și energie hidroelectrică. În Gabon, membru OPEC, practic întreaga economie se învârte în jurul mineritului.  

Cazul Nigerului este și mai complex. Franța exploatează uraniu și petrol de înaltă puritate, precum și alte tipuri de bogății minerale. Iar americanii sunt la fața locului, operând trei baze în Niger cu până la 4.000 de militari. Nodul strategic cheie în ”Imperiul bazelor” lor este facilitatea pentru drone din Agadez, cunoscută sub numele de Baza Aeriană Niger 201, a doua ca mărime din Africa după Djibouti. 

Interesele franceze și americane se ciocnesc, însă, când vine vorba de saga legată de gazoductul Trans-Sahara. După ce Washingtonul a rupt cordonul ombilical de oțel dintre Rusia și Europa prin bombardarea Nord Streams, UE, și în special Germania, aveau mare nevoie de o alternativă.

Aprovizionarea cu gaz algerian abia poate acoperi sudul Europei. Gazul american este îngrozitor de scump. Soluția ideală pentru europeni ar fi gazul nigerian care ar traversa Sahara și apoi Mediterana profundă.

Nigeria, cu 5,7 trilioane de metri cubi, are chiar mai mult gaz decât Algeria și, posibil, decât Venezuela. Prin comparație, Norvegia are 2 trilioane de metri cubi. Dar problema Nigeriei este cum să-și pompeze gazul către clienți îndepărtați – astfel încât Niger devine o țară de tranzit esențială. 

În ceea ce privește rolul Nigerului, energia este de fapt un joc mult mai important decât mult trâmbițatul uraniu – care, de fapt, nu rămâne atât de strategic nici pentru Franța, nici pentru UE, deoarece Niger este doar al cincilea furnizor mondial, cu mult în urma Kazahstanului și a Canadei.

Cu toate acestea, coșmarul suprem al francezilor este pierderea contractelor suculente cu uraniu, plus un remix Mali: Rusia, post-Prighozin, sosind în Niger în forță, cu o expulzare simultană a militarilor francezi.

Adăugarea Gabonului nu face decât să îngreuneze lucrurile. Creșterea influenței rusești ar putea duce la creșterea liniilor de aprovizionare a rebelilor din Camerun și Nigeria și la un acces privilegiat în Republica Centrafricană, unde prezența rusă este deja puternică. 

Nu este de mirare că francofilul Paul Biya, aflat la putere timp de 41 de ani în Camerun, a optat pentru o epurare a forțelor sale armate după lovitura de stat din Gabon. Camerunul ar putea fi următorul domino care va cădea.

ECOWAS se întâlnește cu AFRICOM

Americanii, în situația actuală, joacă Sphynx. Până acum nu există nicio dovadă că armata Nigerului dorește închiderea bazei de la Agadez. Pentagonul a investit o avere în bazele lor pentru a spiona o mare parte din Sahel și, mai ales, Libia.

Cam singurul lucru asupra căruia Parisul și Washingtonul sunt de acord este că, sub acoperirea ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest), ar trebui aplicate cele mai dure sancțiuni posibile uneia dintre cele mai sărace națiuni din lume (unde doar 21% din populație are acces la electricitate) – și ar trebui să fie mult mai rele decât cele impuse Coastei de Fildeș în 2010. 

Apoi, există amenințarea războiului. Imaginați-vă absurditatea invadării de către ECOWAS a unei țări care duce deja două războaie împotriva terorismului pe două fronturi separate: împotriva Boko Haram în sud-est și împotriva ISIS în regiunea celor trei frontiere.

ECOWAS, una dintre cele 8 uniuni politice și economice africane, este un dezastru proverbial. Ea împachetează 15 națiuni membre – francofone, anglofone și una lusofonă – din Africa Centrală și de Vest, și este plină de diviziuni interne.

Francezii și americanii au vrut mai întâi ca ECOWAS să invadeze Nigerul ca marionetă a lor pentru ”menținerea păcii”. Dar jocul nu a funcționat din cauza presiunii populare. Așa că au trecut la o formă de diplomație. Însă trupele rămân în așteptare, iar pentru invazie a fost stabilită o misterioasă ”zi Z”.

Rolul Uniunii Africane (UA) este și mai neclar. Inițial, aceasta s-a opus loviturii de stat și a suspendat statutul de membru al Nigerului. Apoi s-a întors și a condamnat posibila invazie susținută de Occident. Vecinii și-au închis granițele cu Nigerul. 

ECOWAS va face implozie fără sprijinul SUA, al Franței și al NATO. Deja este, în esență, un chihuahua fără dinți – mai ales după ce Rusia și China și-au demonstrat, prin intermediul summitului BRICS, puterea lor blândă în Africa.

Politica occidentală în vârtejul din Sahel pare să constea în a salva tot ce se poate salva dintr-o posibilă debandadă fără margini – chiar dacă oamenii stoici din Niger sunt impenetrabili la orice poveste pe care Occidentul încearcă să o pună la cale.

Este important de reținut că principalul partid din Niger, ”Mișcarea Națională pentru Apărarea Patriei”, reprezentată de generalul Abdourahamane Tchiani, a fost sprijinit de Pentagon – cu tot cu pregătire militară – încă de la început. 

Pentagonul este profund implantat în Africa și are legături cu 53 de națiuni. Conceptul principal al SUA, încă de la începutul anilor 2000, a fost întotdeauna acela de a militariza Africa și de a o transforma în carne de tun pentru Războiul împotriva terorismului. Așa cum a spus regimul lui Dick Cheney în 2002: ”Africa este o prioritate strategică în lupta împotriva terorismului”.

Continentul este baza comandamentului militar american AFRICOM și a nenumăratelor ”parteneriate de cooperare” instituite prin acorduri bilaterale. În scopuri practice, AFRICOM a ocupat mari porțiuni din Africa începând din 2007.

Cât de dulce este francul meu colonial

Este absolut imposibil pentru oricine din Sudul Global, din Majoritatea Globală sau din ”Globul Global” (copyright Lukașenko) să înțeleagă tulburările actuale din Africa fără a înțelege mecanismul neocolonialismului francez.

Cheia, desigur, este francul CFA, ”francul colonial” introdus în 1945 în Africa franceză, care încă supraviețuiește chiar și după ce CFA – cu o întorsătură terminologică ingenioasă – a început să însemne ”Comunitatea Financiară Africană”.

Întreaga lume își amintește că, după criza financiară globală din 2008, liderul libian Muammar Gaddafi a cerut înființarea unei monede pan-africane ancorate la aur.

La acea vreme, Libia avea aproximativ 150 de tone de aur, păstrate acasă, și nu în băncile din Londra, Paris sau New York. Cu ceva mai mult aur, acea monedă pan-africană ar avea propriul centru financiar independent la Tripoli – și totul bazat pe o rezervă suverană de aur.

Pentru zeci de națiuni africane, acesta a fost planul B definitiv de ocolire a sistemului financiar occidental.

Întreaga lume își amintește, de asemenea, ce s-a întâmplat în 2011. Prima lovitură aeriană asupra Libiei a venit de la un avion de vânătoare francez Mirage. Campania de bombardamente a Franței a început chiar înainte de încheierea discuțiilor de urgență de la Paris între liderii occidentali.

În martie 2011, Franța a devenit prima țară din lume care a recunoscut Consiliul Național de Tranziție al rebelilor ca fiind guvernul legitim al Libiei. În 2015, e-mailurile piratate (în mod notoriu) ale fostului secretar de stat american Hillary Clinton au dezvăluit ce făcea Franța în Libia: ”Dorința de a obține o cotă mai mare din producția de petrol libiană”, de a crește influența franceză în Africa de Nord și de a bloca planurile lui Gaddafi de a crea o monedă pan-africană care să înlocuiască francul CFA tipărit în Franța.

Nu este de mirare că Occidentul colectiv este îngrozit de Rusia în Africa – și nu doar din cauza schimbării gărzii în Ciad, Mali, Burkina Faso, Niger și acum Gabon: Moscova nu a căutat niciodată să jefuiască sau să înrobească Africa.

Rusia îi tratează pe africani ca pe niște oameni suverani, nu se implică în războaie veșnice și nu golește Africa de resurse plătind o sumă infimă pentru ele. Între timp, ”politica externă” a serviciilor de informații franceze și a CIA se traduce prin coruperea liderilor africani până în măduva oaselor și eliminarea celor incoruptibili.

Aveți dreptul să nu aveți o politică monetară

Racketul CFA face ca Mafia să pară niște golani oarecare. În esență, aceasta înseamnă că politica monetară a mai multor națiuni africane suverane este controlată de Trezoreria franceză din Paris.

Banca centrală a fiecărei națiuni africane a fost inițial obligată să păstreze cel puțin 65% din rezervele valutare anuale într-un ”cont de operațiuni” deținut la Trezoreria franceză, plus încă 20% pentru a acoperi ”pasivele” financiare.

Chiar și după ce au fost adoptate unele ”reforme” ușoare începând cu septembrie 2005, aceste națiuni au fost obligate să transfere 50 la sută din valută la Paris, plus 20 la sută T.V.A.

Și lucrurile devin și mai grave. Băncile centrale CFA impun un plafon pentru creditele acordate fiecărei țări membre. Trezoreria franceză investește aceste rezerve valutare africane în nume propriu la bursa din Paris și obține profituri masive pe banii Africii.

Realitatea dură este că mai mult de 80% din rezervele valutare ale națiunilor africane se află în ”conturi de operațiuni” controlate de Trezoreria franceză începând din 1961. Pe scurt, niciunul dintre aceste state nu are suveranitate asupra politicii lor monetare.

Dar furtul nu se oprește aici: Trezoreria franceză folosește rezervele africane ca și cum ar fi capital francez, ca garanție în gajarea activelor pentru plățile franceze către UE și BCE.

În tot spectrul ”FranceAfrique”, Franța controlează și astăzi, în continuare, moneda, rezervele valutare, elitele comprador și afacerile comerciale.

Exemplele sunt numeroase: Conglomeratul francez Bolloré controlează transportul portuar și maritim în toată Africa de Vest; Bouygues/Vinci domină construcțiile și lucrările publice, apa și distribuția de electricitate; Total are participații uriașe în petrol și gaze. Și apoi mai există France Telecom și marile bănci – Societe Generale, Credit Lyonnais, BNP-Paribas, AXA (asigurări) și așa mai departe.

Franța controlează de facto majoritatea covârșitoare a infrastructurii din Africa francofonă. Este un monopol virtual.

”FranceAfrique” înseamnă neocolonialism înrăit. Polițele sunt emise de președintele Republicii Franceze și de ”celula sa africană”. Acestea nu au nicio legătură cu parlamentul sau cu vreun proces democratic, încă de pe vremea lui Charles De Gaulle.

”Celula africană” este un fel de comandament general. Aceștia folosesc aparatul militar francez pentru a instala lideri comprador ”prietenoși” și pentru a scăpa de cei care amenință sistemul. Nu este implicată nicio diplomație. În prezent, celula îi raportează exclusiv lui Le Petit Roi, Emmanuel Macron. 

Caravane de droguri, diamante și aur

Parisul a supervizat complet asasinarea liderului anticolonialist din Burkina Faso, Thomas Sankara, în 1987. Sankara ajunsese la putere printr-o lovitură de stat populară în 1983, pentru ca patru ani mai târziu să fie răsturnat și asasinat.

În ceea ce privește adevăratul ”război împotriva terorii” în Sahelul african, acesta nu are nimic de-a face cu ficțiunile infantile vândute în Occident. Nu există ”teroriști” arabi în Sahel, așa cum am văzut când am călătorit cu rucsacul în spate prin Africa de Vest cu câteva luni înainte de 11 septembrie 2001. Sunt localnici care s-au convertit la salafism online, cu intenția de a înființa un stat islamic pentru a controla mai bine rutele de contrabandă din Sahel.

Acele fabuloase caravane antice de sare care străbat Sahelul din Mali spre sudul Europei și Asia de Vest sunt acum caravane de droguri, diamante și aur. Este ceea ce a finanțat Al-Qaeda în Maghrebul Islamic (AQMI), de exemplu, susținută atunci de nebunii wahhabiți din Arabia Saudită și din Golf.

După ce Libia a fost distrusă de NATO la începutul anului 2011, nu a mai existat ”protecție”, așa că Salafi-jihadiștii (susținuți de Occident) care au luptat împotriva lui Gaddafi le-au oferit contrabandiștilor din Sahel aceeași protecție ca înainte – plus o mulțime de arme.

Triburile din Mali continuă contrabanda veselă cu tot ceea ce le place. AQMI extrage în continuare taxe ilegale. ISIS din Libia este adânc implicată în traficul de persoane și de narcotice. Iar Boko Haram se bălăcește pe piața de cocaină și heroină. 

Există un anumit grad de cooperare africană pentru a lupta împotriva acestor grupări. A existat ceva numit G5 Sahel, axat pe securitate și dezvoltare. Dar, după ce Burkina Faso, Niger, Mali și Ciad au ales calea militară, a rămas doar Mauritania. Noua Centură a Juntei din Africa de Vest vrea, desigur, să distrugă grupările teroriste, dar, mai presus de toate, vrea să lupte împotriva FranceAfrique și a faptului că interesele lor naționale sunt întotdeauna decise la Paris.

Franța s-a asigurat timp de decenii că există foarte puțin comerț intra-african. Națiunile fără ieșire la mare au mare nevoie de vecini pentru tranzit. Ele produc în principal materii prime pentru export. Practic, facilități de depozitare sunt indecente, există o aprovizionare slabă cu energie și o infrastructură de transport intra-africană teribilă: iată ce se străduiesc să rezolve proiectele chinezești ale Inițiativei Belt and Road (BRI) în Africa. 

În martie 2018, 44 de șefi de stat au propus crearea Zonei continentale africane de liber schimb (ACFTA) – cea mai mare din lume în ceea ce privește populația (1,3 miliarde de persoane) și geografia. În ianuarie 2022, aceștia au înființat Sistemul pan-african de plăți și de decontare (PAPSS) – axat pe plățile pentru companiile din Africa în monede locale.

Așadar, în mod inevitabil, vor opta mai departe pentru o monedă comună. Ghiciți ce le stă în cale: CFA impus de Paris.

Câteva măsuri cosmetice garantează în continuare controlul direct al Trezoreriei franceze asupra oricărei posibile noi monede africane înființate, preferința pentru companiile franceze în procesele de licitație, monopolurile și staționarea de trupe franceze. Lovitura de stat din Niger reprezintă un fel de ”nu mai suportăm”.

Toate cele de mai sus ilustrează ceea ce indispensabilul economist Michael Hudson a detaliat în toate lucrările sale: puterea modelului extractivist. Hudson a arătat cât de fundamental este controlul asupra resurselor lumii; asta este ceea ce definește o putere globală, iar în cazul Franței, o putere globală de rang mediu.

Franța a arătat cât de ușor este să controlezi resursele prin intermediul controlului politicii monetare și prin crearea de monopoluri în aceste națiuni bogate în resurse pentru a extrage și exporta, folosind o forță de muncă alcătuită din sclavi, cu zero reglementări de mediu sau de sănătate.

De asemenea, este esențial pentru neocolonialismul exploatator să împiedice aceste națiuni bogate în resurse să își folosească avuțiile pentru a-și dezvolta propriile economii. Dar acum, dominoul african spune în sfârșit: ”Jocul s-a terminat”. Oare vedem adevărata decolonizare la orizont?