Un comentariu de Robert Inlakesh pentru The Cradle

Atacurile ISIS în Siria și Irak au scăzut cu 68% și, respectiv, 80%, conform armatei americane. Atunci de ce trimite Washingtonul, fără niciun temei legal, încă 6.000 de soldați într-o regiune care nu îi dorește acolo?

Într-o mișcare semnificativă care a trimis unde îngrijorătoare în Asia de Vest, armata americană a trimis în mod discret peste 6.000 de soldați în regiune, aprinzând tensiuni și declanșând dezbateri privind stabilitatea regională. În timp ce suplimentarea forțelor în Marea Roșie pentru a contracara acțiunile Iranului în Golful Persic a captat atenția, desfășurarea unei prezențe militare americane substanțiale în Irak și Siria a trecut în mare parte sub radar.

La 7 august, un contingent formidabil de peste 3.000 de marinari și pușcași marini americani a intrat în Marea Roșie la bordul a două nave de război impunătoare. Manevra a fost interpretată pe scară largă ca un răspuns al marinei americane la presupusa capturare de către Iran a aproximativ 20 de nave sub pavilion internațional în Golful Persic, în ultimii doi ani.

În timp ce Republica Islamică susține că a confiscat petrolierele din motive legitime de securitate și acuză SUA că generează și mai multă instabilitate prin desfășurarea de trupe, Washingtonul susține că mișcarea va funcționa ”pentru a descuraja activitatea destabilizatoare și pentru a detensiona situația din regiune”.

Cu câteva săptămâni înainte, cu mult mai puțin fanfară, armata americană a pregătit, de asemenea, aproximativ 2.500 de trupe de infanterie ușoară pentru a fi desfășurate în Irak și Siria la mijlocul lunii iulie. Potrivit unui raport al unui organ de presă local din New York, acești soldați, care provin din Brigada a 2-a de luptă a Diviziei a 10-a de Munte, s-au îmbarcat de la baza militară Fort Drum. Misiunea lor, care se întinde pe o perioadă de nouă luni, este de a se implica activ în Operațiunea Inherent Resolve (OIR), operațiunea anti-ISIS în curs de desfășurare condusă de SUA atât în Irak, cât și în Siria.

Creșterea numărului de trupe

Administrația președintelui american Joe Biden a declarat că misiunea de luptă condusă de SUA în interiorul Irakului ar fi trebuit să se încheie oficial în decembrie 2021. În luna iulie a aceluiași an, Bagdadul și Washingtonul au convenit asupra unui plan conform căruia toate forțele de luptă americane urmau să fie retrase din țară până la sfârșitul anului. În ciuda acordului, unitățile de luptă continuă să fie rulate în țară.

Oficial, numărul declarat al militarilor americani care operează în prezent în Irak este de 2.500; există un număr necunoscut de mercenari care lucrează pentru contractori militari privați. Deși nu este clar ce proporție din cei 2.500 s-au îndreptat către Irak și, respectiv, Siria, există o creștere clară a prezenței trupelor în ambele state din Asia de Vest.

Divizia 40 de infanterie a Gărzii Naționale din California a desfășurat, de asemenea, 500 de soldați în Irak și Siria la începutul acestui an. Nu mai târziu de 8 august, un alt lot de soldați din grupul 1889th Regional Support plecase din SUA, fiind probabile și alte desfășurări.

Au existat acuzații, apărute inițial în ziarul turc Yeni Shafak, potrivit cărora SUA vor desfășura aproximativ 2.500 de soldați în nord-estul Siriei pentru a consolida poziția partenerilor lor locali, Forțele Democratice Siriene (SDF) conduse de kurzi.

Deocamdată, nu a existat nicio confirmare a unei astfel de creșteri mari de trupe, care ar constitui un salt colosal față de cele 900 de trupe americane recunoscute public ca ocupând ilegal teritoriul sirian.

Axa Iran-Rusia-Siria

Institutul pentru Studiul Războiului, cu sediul la Washington, a publicat recent un raport privind un presupus plan iraniano-ruso-sirian de a forța SUA să iasă cu totul din țară, susținând că ”această campanie reprezintă un risc serios pentru forțele americane din Siria și pentru interesele SUA în Orientul Mijlociu (Asia de Vest)”.

Este de notorietate publică faptul că SUA și-au consolidat forțele din interiorul Siriei încă din luna martie, când a trimis o escadrilă de avioane de atac A-10 în urma unei serii de lovituri letale împotriva forțelor lor. Washingtonul s-a plâns de mai multe ori în acest an de comportamentul piloților de vânătoare ruși în spațiul aerian sirian, în timp ce și-a dublat afirmația nefondată din punct de vedere juridic potrivit căreia forțele americane au dreptul la autoapărare în state suverane aflate la mii de kilometri distanță. În ciuda acestor încălcări ale dreptului internațional, administrația SUA a precizat că nu intenționează să se retragă din Asia de Vest.

La baza ocupării de către SUA a unei porțiuni semnificative din teritoriul sirian și a prezenței trupelor sale în Irak se află OIR – Operation Inherent Resolve. Încadrată în cadrul juridic al Autorizațiilor de utilizare a forței militare (AUMF) din 1991 și 2002, care au servit anterior drept bază pentru invazia Irakului din 2003, OIR vizează în mod ostentativ ISIS.

Cu toate acestea, Bagdadul a solicitat în mod repetat retragerea forțelor americane, cel mai recent pe 15 august, premierul Mohammed Shia al-Sudani declarând că Irakul ”nu mai are nevoie de prezența forțelor de luptă străine pe teritoriul său”.

Justificarea din 2023 pentru OIR citează, de asemenea, o cerere a guvernului irakian care datează din 2014, când ISIS tăia o fâșie în nordul țării. Cu toate acestea, raționamentul ocolește votul din 2020 al parlamentului irakian, care a cerut retragerea completă a trupelor americane, alături de protestele de stradă, pe scară largă, care s-au făcut ecoul aceluiași apel.

Dincolo de ISIS: Strategia mai largă a OIR

Pornind de la datele împărtășite de comandantul Forței de acțiune comună combinată (CJTF), generalul-maior Matthew McFarlane, s-a înregistrat un declin remarcabil al atacurilor ISIS. Potrivit lui McFarlane, între ianuarie și aprilie, a avut loc ”o reducere record de 68% a atacurilor [ISIS] în comparație cu aceeași perioadă a anului trecut” în interiorul Siriei.

În Irak, s-a înregistrat o scădere de 80% a atacurilor ISIS în acest an, comparativ cu anul 2022. Având în vedere că numărul atacurilor militanților ISIS scade exponențial, nu ar avea niciun sens ca SUA să își sporească prezența trupelor în interiorul Irakului și Siriei, cu excepția cazului în care ar fi vorba de motive care depășesc domeniul de aplicare al OIR.

Dacă recenta desfășurare navală în Marea Roșie a fost în mod deschis represalii pentru activitățile navale ale Iranului în Golful Persic, atunci ar avea sens ca amenințările iraniene percepute la adresa intereselor SUA în Irak și Siria să merite o creștere similară a desfășurării de trupe.

La începutul acestui an, actualul șef al Pentagonului, Lloyd Austin, a făcut o vizită surpriză la Bagdad, unde a declarat că forțele americane vor rămâne în interiorul Irakului și a indicat că decizia este în concordanță cu lupta în curs împotriva ISIS.

Oficiali de rang înalt din cadrul administrației Biden, inclusiv adjunctul secretarului adjunct al apărării (DASD) pentru Orientul Mijlociu, Dana Stroul, au discutat în mod explicit despre necesitatea de a contracara influența Teheranului în regiune. Acest discurs se împletește cu contextul mai larg al OIR, ridicând suspiciuni că operațiunea servește atât ca pretext legal, cât și ca strategie voalată de contestare a prezenței iraniene și rusești în regiune.

Exploatarea problemelor din Golf

Pentru a oferi un context, este esențial să revenim asupra unor evenimente recente din nord-estul Siriei. În urma confruntărilor dintre Armata Arabă Siriană (SAA), aliații săi și forțele americane, USS George H.W. Bush, un portavion american, a fost repoziționat mai aproape de Siria.

Această mutare, a explicat adjunctul secretarului de presă al Pentagonului, Sabrina Singh, s-a datorat ”creșterii numărului de atacuri din partea unor grupuri afiliate [Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC)] din Iran care au vizat membrii serviciilor noastre în întreaga Sirie”.

În Golful Persic, tensiunile dintre Iran și Emiratele Arabe Unite cu privire la proprietatea asupra insulelor Abu Musa au oferit o oportunitate pentru SUA de a profita de diviziunile dintre statele vecine. În timp ce Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) și Rusia pledează pentru dialog, Iranul își menține poziția cu privire la caracterul nenegociabil al insulelor. Manevrele navale ale IRGC au accentuat și mai mult potențialul de escaladare a tensiunilor, în condițiile în care SUA încearcă să exploateze discordia dintre Iran și vecinii săi.

Pe frontul sirian, au existat, de asemenea, indicii că gruparea militantă legată de al-Qaeda, Hayat Tahrir al-Sham (HTS), care controlează o mare parte din provincia Idlib, ar fi semnat un acord pentru a se uni cu FDS, susținută de SUA, care ajută la ocuparea nord-estului Siriei.

Potrivit postului Syria TV al opoziției siriene, SUA a susținut ideea unei uniuni HTS-SDF. Dacă acest lucru este adevărat, ar putea indica faptul că Washingtonul încearcă să unească cele trei fronturi care se opun guvernului de la Damasc: mercenarii al-Tanf, FDS în nord-estul Siriei și HTS în Idlib.

Agenda SUA în Asia de Vest

Există acum motive pentru a pune sub semnul întrebării afirmația SUA potrivit căreia operează doar 900 de soldați în Siria și 2.500 în interiorul Irakului, mai ales cu noile sale desfășurări de trupe. Mai mult, după cum recunoaște Washingtonul, lupta împotriva ISIS a scăzut semnificativ în amploare.

Se pune astfel întrebarea: care este legalitatea recentei creșteri a trupelor americane în Asia de Vest, care se profilează din ce în ce mai mult ca o forță menită să se confrunte cu Iranul și Rusia? Dacă ținta reală a Washingtonului este Teheranul și Moscova, are guvernul SUA vreo justificare legală pentru staționarea de personal militar în Irak și Siria, punând trupele americane în pericol pentru conflicte care nu au aprobarea Congresului sau a populației pe plan intern?

Pentru a contracara o ordine multipolară emergentă și impactul acesteia asupra Asiei de Vest, se pare că agenda Washingtonului este acum stabilită pe dublarea obiectivelor sale regionale preexistente. Odată cu apariția apropierii dintre Arabia Saudită și Iran, mediată de China, guvernul american a fost pus în dificultate pentru a realiza ceea ce administrația Biden consideră a fi o realizare de vârf în regiune: normalizarea israeliano-saudită.

În lipsa acesteia, pentru a menține dominația Occidentului colectiv asupra regiunii, obstacolul imediat este depășirea influențelor Iranului și Rusiei. De aceea vedem că ocuparea a aproximativ o treime din teritoriul sirian de către SUA și de către aliații săi, împreună cu impunerea de sancțiuni mortale asupra Damascului, au devenit cruciale pentru a submina puterea adversarilor.

Menținând Siria divizată și slăbind guvernul președintelui Bashar al-Assad, SUA reușesc să împiedice restaurarea statului sirian, care se află acum ferm sub sfera de influență rusă și iraniană.

În plus, recentul acord provizoriu dintre Washington și Teheran, care a vizat deblocarea miliardelor de dolari în active iraniene înghețate în schimbul eliberării a cinci prizonieri americani, are potențialul de a deschide calea spre reluarea discuțiilor pentru restabilirea Planului comun de acțiune cuprinzător (JCPOA) din 2015.

În timp ce capacitatea SUA de a asigura un acord nuclear reînnoit cu Republica Islamică ar putea crea, ipotetic, un mediu propice pentru normalizarea saudit-israeliană, spectrul iminent al unei potențiale victorii republicane în alegerile americane din 2024 ar putea arunca incertitudini asupra acestei perspective.

Utilizarea sancțiunilor, alături de măsurile ostile în materie de informații și desfășurarea de trupe mai aproape de Golful Persic, semnalează intenția SUA de a împiedica o diminuare suplimentară a rolului lor în regiune. În urma conflictului din Ucraina, capacitatea Casei Albe de a-și exercita prezența cândva dominantă în Asia de Vest a întâmpinat provocări, ceea ce ar putea explica actuala poziție agresivă a SUA.