Un comentariu de Ceyda Karan pentru The Cradle

În mod cu totul imposibil, cameleonicul lider turc se grăbește să se înregimenteze cu liderii occidentali și din Golf în speranța de a încetini căderea lirei, încercând în același timp să nu-și înstrăineze relația cu Kremlinul.

Întotdeauna maestru politic, președintele turc Recep Tayyip Erdogan și-a demonstrat încă o dată priceperea de a-și ajusta cursul. În urma victoriei sale răsunătoare în alegerile din luna mai, acesta nu a pierdut timpul în a-și consolida autoritatea obținută în urma unui mandat politic consolidat și a lansat o ofensivă de farmec fulminantă în Vest și în Golful Persic pentru a consolida puterea de influență și economia Turciei.

Erdogan, renumit pentru imprevizibilitatea sa atât în politica externă, cât și în cea internă, s-a confruntat cu turbulențe economice în urmă cu doi ani, când abordarea sa controversată privind dobânzile scăzute a declanșat o explozie monetară, ceea ce a dus la o devalorizare masivă a lirei turcești.

În ciuda criticilor care au avertizat asupra pericolelor acestei strategii, Erdogan a rămas ferm, afirmându-și expertiza ca ”economist”. Inflația neoficială a crescut vertiginos până la 160%, ceea ce a determinat luarea unor măsuri urgente.

Revenirea la politici raționale

Înainte de cutremurul devastator din 6 februarie, datoria externă alarmantă a Turciei, controlul artificial al cursului de schimb și politicile electorale risipitoare stârniseră deja îngrijorări semnificative. Însă, după victoria sa electorală, Erdogan a făcut o mișcare esențială prin numirea în fruntea Ministerului Trezoreriei și Finanțelor a lui Mehmet Simsek, cunoscut pentru legăturile sale strânse cu capitalul occidental și din Golful Persic. Mișcarea a marcat o revenire semnificativă la ”politici raționale”.

Prima salvă a lui Simsek a fost creșterea ratei dobânzii de politică monetară de la 8% la 15% în iunie și apoi la 17,5% în iulie. Dar nu pare să fi ajutat la deprecierea lirei turcești.

În prezent, principala problemă pentru poporul turc este inflația ridicată. Cifrele oficiale au citat o inflație de 4 la sută lună de lună și de 38,2 la sută de la an la an în iunie, dar economiștii independenți au sugerat că rata reală ar putea fi de până la 108 la sută.

Având în vedere presiunile economice tot mai mari, Erdogan a pus în aplicare majorări pentru pensionari și clasa muncitoare, dar impactul acestora a fost rapid erodat de creșterile ulterioare ale prețurilor. Experții avertizează că se anunță majorări și mai substanțiale, sporind îngrijorările legate de hiperinflație, în special după viitoarele alegeri locale programate pentru martie 2024.

În timp ce costul vieții continuă să crească vertiginos, în Turcia se înregistrează disparități izbitoare: Mărcile de mașini altădată accesibile au crescut cu 276%-440% în ultimii doi ani, în timp ce antreprenorii bogați se sustrag de la plata impozitelor și a datoriilor la credite. Taximetriștii închid activitatea, iar muncitorii organizează greve la scară mică, subliniind tensiunile economice tot mai mari resimțite în întreaga țară.

Chiar și în cadrul bazei de susținere a lui Erdogan disensiunile sunt în creștere. Personalități proeminente care, cândva, promiteau o loialitate de neclintit, ies acum în stradă pentru a protesta împotriva creșterilor costului vieții.

Relațiile cu NATO

Erdogan, care a încercat să mențină neutralitatea Ankarei în criza ucraineană, nu a neglijat vânzările de armament către Kiev, în timp ce a bătut palma cu Moscova privind Coridorul de cereale. La 7 iulie, cu trei zile înainte de summitul NATO, Erdogan l-a primit pe președintele Volodymyr Zelensky într-o întâlnire de două ore și jumătate.

La conferința lor de presă comună, președintele turc a declarat că ”Ucraina merită să devină membră NATO”, fapt pentru care a obținut aprecierea lui Zelensky. A fost semnat un acord cu Kievul pentru producția în Ucraina a celebrelor drone turcești Bayraktar. Și, încălcând acordul încheiat anul trecut cu Rusia, comandanții batalionului neonazist Azov capturați la Maruipol în mai 2022 au fost eliberați și li s-a permis să se întoarcă împreună cu Zelenski.

Apoi, pe 10 iulie, la summitul NATO de la Vilnius, Erdogan a ridicat dreptul de veto asupra Suediei, după ce s-a opus vehement luni de zile. În aplauze, s-a anunțat că protocolul de aderare va fi prezentat parlamentului turc.

Din punctul de vedere al Moscovei, aprobarea dată Suediei – deja membră de facto a NATO – sau acordul de producere a dronelor Bayraktar cu Kievul – deja un subiect de ușor dispreț – sau posibilele instalații militare care vor fi oricum lovite, nu fac nicio diferență. Dar este clar că retorica puternică despre ”aderarea Ucrainei la NATO” și trimiterea membrilor Azov au provocat un mare disconfort în Rusia.

La scurt timp după, acordul turcesc privind cerealele cu Moscova a fost reziliat pe 18 iulie, împotriva dorinței lui Erdogan și împotriva eforturilor Turciei de a-l menține în joc. Președintele rus Vladimir Putin nici măcar nu a menționat numele lui Erdogan atunci când a anunțat încheierea acordului. Timp de 15 zile, Erdogan a continuat să insiste că intenționează să vorbească cu Putin prin telefon și să îl găzduiască în august, în ciuda faptului că nu a primit niciun răspuns de la Kremlin.

Erdogan se confruntă acum cu o factură de miliarde de dolari pentru gazele naturale pe care Moscova a amânat-o înainte de alegeri. De aceea soarta BOTAS, compania energetică de stat din fondul suveran de investiții al Turciei, a devenit un motiv de îngrijorare.

Analistul politic Aydin Sezer, expert în Rusia, subliniază ”neîncrederea” pe care Erdogan a creat-o la Moscova, dar consideră că situația va fi echilibrată de ”speranța de înțelegere” a Ankarei.

Sezer, pentru The Cradle: ”Există un oarecare disconfort, dar pare a fi vorba de resentimentul clasic al lui Putin”, a spus Sezer, subliniind că sarcina lui Erdogan nu va fi ușoară cu datoriile amânate la gaze naturale.

Propunerea ”Suedia în NATO” în schimbul aderării la UE

De la summitul de la Madrid din 2022, Erdogan a negociat cu Occidentul aderarea Suediei și Finlandei la NATO și extinderea alianței, iar în aprilie anul trecut a aprobat oferta Finlandei de aderare.

Însă, până la summitul NATO, el a rămas ferm în ceea ce privește cererile sale ca Suedia să extrădeze suspecții Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), să înceteze ”sprijinul pentru terorism”, să ridice sancțiunile impuse industriei de apărare din cauza operațiunilor armatei turce în Siria și să oprească arderea Coranului în Suedia.

Apoi, în timpul călătoriei sale la Vilnius, pe 10 iulie, Erdogan a făcut un anunț surprinzător, propunând relansarea procesului de aderare a Turciei la UE în schimbul aderării Suediei la NATO. Deși aspirația Turciei de aderare la UE fusese consolidată după alegeri, acest lucru a fost perceput inițial ca o retorică de rutină a lui Erdogan pentru publicul intern, iar condiția legată de aprobarea Suediei nu a fost luată în considerare în mod serios în Occident. Cu toate acestea, declarația comună a NATO a reiterat sprijinul pentru aderarea Turciei la UE, actualizarea acordului de uniune vamală și liberalizarea vizelor.

Erdogan știe că este puțin probabil ca aderarea Turciei la UE să se materializeze. Liberalizarea vizelor rămâne un vis îndepărtat din cauza acordului din 2016 care a transformat Turcia într-o zonă tampon pentru refugiații care se îndreaptă spre Europa. În contextul aderării Suediei la NATO, singura evoluție probabilă este ridicarea restricțiilor impuse industriei de apărare turcești de către țările europene.

Realinierea occidentală a lui Erdogan

Ceea ce apare nou pe scena geopolitică este reafirmarea poziției ferme a Ankarei în cadrul blocului atlantic, după ani de zile de flirt cu adversarii eurasiatici ai Washingtonului. În cadrul întâlnirii cu președintele american Joe Biden, Erdogan a evidențiat chestiunea ”sprijinului neclintit al SUA pentru aderarea Turciei la UE”. Chiar și ministrul german de externe, Baerbock, a recunoscut importanța Turciei ca ”actor strategic global”, în ciuda excluderii acesteia din considerentele de aderare la UE.

Întâlnirea Biden-Erdogan a devenit un concurs de promisiuni. Ca o consecință a achiziționării de către Turcia a S-400 din Rusia, Ankara a fost ejectată din programul occidental de producție a F-35 în 2019, provocând reculuri și pierderi financiare în industria turcă de apărare.

În consecință, deși Turcia a plătit pentru 40 de F-16 noi și kituri de modernizare pentru 79 dintre acestea, aeronavele și piesele nu au fost niciodată livrate. Însă, la summitul NATO, Biden s-a angajat să sprijine procesul de achiziționare a F-16. În timp ce Congresul SUA impune restricții privind utilizarea acestor avioane împotriva aliaților, cum ar fi Grecia în Marea Egee sau separatiștii kurzi din Siria, Biden și-a arătat disponibilitatea de a aborda aceste obstacole. Așadar, ecuația se rezumă la avioanele de luptă deja plătite și care încă nu au fost primite – în schimbul aprobării de către Ankara a candidaturii Suediei la NATO.

Sezer spune că Erdogan a reușit încă o dată să manipuleze Occidentul cu pragmatismul său. Sezer spune pentru The Cradle că, dând ”undă galbenă” pentru aderarea Suediei la NATO, ”este ca și cum ar fi spus da fără să spună da”, iar pe de altă parte, întâlnirea lui Erdogan cu Biden va fi un stimulent pentru establishmentul financiar american de a-și restabili interesele de afaceri din Turcia.

Potrivit doctorului Fatih Yasli de la Universitatea Abant Izzet Baysal, principalul obiectiv al lui Erdogan este de a restabili relațiile Turciei cu Occidentul la un nou nivel. După cum explică el pentru The Cradle:

”Economia Turciei a ajuns în pragul falimentului ca urmare a politicilor de rate scăzute ale dobânzilor și rate de schimb ridicate pe care le-a aplicat în ultimii doi ani. Nu mai sunt bani în rezervele Băncii Centrale. Turkiye se confruntă cu o criză a balanței de plăți… Erdogan nu are altă soluție decât să se întoarcă cu fața spre vest și să redeschidă țara fluxurilor de capital dinspre vest.”

Banii vorbesc

Nu este clar dacă sau cât de mult vor rezolva aceste manevre problema resurselor pe termen scurt a lui Erdogan. Prin urmare, cea mai recentă și mai izbitoare mișcare a venit odată cu turneul său în Golful Persic. Înainte de a călători în Arabia Saudită, Qatar și Emiratele Arabe Unite în perioada 17-19 iulie, el l-a trimis pe ministrul său de finanțe Simsek pentru a unge calea.

Falimentul politicii externe neo-otomaniste a Turciei este recunoscut pe scară largă în Asia de Vest și nu numai. Relațiile cu Abu Dhabi și cu prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman au fost reparate în ultimii doi ani, în pofida tensiunilor din trecut pe teme precum tentativa de lovitură de stat din 15 iulie și asasinarea lui Jamal Khashoggi la consulatul saudit din Istanbul.

În timpul turneului său în Golful Persic, Erdogan a subliniat angajamentul Ankarei față de prezența sa militară în nordul Siriei, dar nu au avut loc discuții pe această temă. La Jeddah, au fost semnate acorduri în diverse sectoare, inclusiv un acord semnificativ pentru exportul și cooperarea privind avionul fără pilot Akinci.

La Abu Dhabi, au fost anunțate acorduri în valoare de 50,7 miliarde de dolari, care au stârnit un mare interes. În timp ce valorile în dolari promise sunt considerate pozitive pentru economia turcă, există îndoieli cu privire la realizarea imediată a investițiilor, pe baza promisiunilor anterioare care nu s-au materializat niciodată.

Astfel, deși turneul lui Erdogan în Golful Persic a marcat un efort semnificativ de consolidare a legăturilor financiare și politice ale Turciei cu actorii regionali, mulți observatori consideră că opțiunile lui Erdogan ar fi limitate după alegerile locale din 2024, când ar putea fi obligat să solicite asistență financiară de la instituții restrictive conduse de Occident, limitând întregul potențial al Ankarei într-un pivot estic către tabăra eurasianistă.