Economiștii mainstream admit, în sfârșit, că vine nota de plată

Singurul lucru despre lumea financiară care nu încetează niciodată să mă uimească este cât de mult în spatele curentului par să fie întotdeauna economiștii mainstream. Nu cu mult timp în urmă i-am avut pe Janet Yellen și Paul Krugman, economiști care se presupune că se află în fruntea grupului, ambii dovedindu-se complet ignoranți (sau strategic necinstiți) în ceea ce privește efectele măsurilor de stimulare ale FED și amenințarea inflației. De fapt, amândoi au negat în mod constant existența unei astfel de amenințări până când au fost zdrobiți de dovezi.

Acesta tinde să fie modus operandi al analiștilor de top ai establishment-ului, iar majoritatea economiștilor pur și simplu urmează exemplul protectorilor amintiți – poate pentru că se luptă pentru un număr limitat de poziții comode în domeniu sau poate se tem că, dacă prezintă o teorie contradictorie, vor fi ostracizați. Economia are adesea un caracter absurd, deoarece ”experții” din Ivy League pot greși de nenumărate ori și totuși își păstrează locurile de muncă și urcă în ierarhie. Este un pic ca la Hollywood în acest sens; ei eșuează în sus.

Între timp, economiștii alternativi continuă să nimerească ținta, însă ei nu vor primi niciodată oferte de muncă de la publicațiile establishmentului. Pentru publicațiile MSM că nu sunt în căutare de oameni care să aibă dreptate, ci de oameni care să respecte linia.

Și așa se întâmplă. Aștept cu nerăbdare ziua în care toți acești tipi (și fete) vor proclama frenetic că ”nimeni nu a prevăzut această criză”. După ce lucrurile se vor înrăutăți și mai mult, vor ieși cu toții și vor spune că, de fapt, ”au văzut criza venind și au încercat să ne avertizeze”.

Speranța este de a trezi cât mai mulți oameni cu privire la pericolele din viitorul apropiat. Și poate de a salva câteva vieți sau de a inspira câțiva rebeli. În cazul yes-men-ilor din establishment, speranța ar fi ca aceștia să primească acel croșeu de stânga în plină față (din partea realității) și să-și piardă credibilitatea în ochii publicului. Ei merită să se scufunde odată cu nava – fie sunt agenți de dezinformare, fie prea ignoranți pentru a vedea ce scrie pe perete. Și nu ar trebui să aibă posturile pe care le au.

Ultimele falimente bancare din SUA par să le fi sunat clopoțelul. Într-un sondaj gestionat de Forumul Economic Mondial, peste 80% dintre economiștii șefi spun acum că băncile centrale ”se confruntă cu un compromis între gestionarea inflației și menținerea stabilității sectorului financiar”. Respectivii specialiști avertizează că este probabil ca presiunile asupra prețurilor să se mențină la un nivel mai ridicat pentru mai mult timp și prevăd o perioadă prelungită de majorare a ratelor dobânzilor, care va expune și mai mult fragilitățile din sectorul bancar. Ceea ce ar putea compromite capacitatea băncilor centrale de a ține în frâu inflația.  Este o inversare URIAȘĂ față de mesajul lor inițial, care vorbea despre o aterizare ușoară, ca printr-o magie.

Imaginați-vă asta. Exact lucrul despre care economiștii alternativi, inclusiv eu însumi, au ”vociferat” ani de zile, exact lucrul despre care spuneau că ar fi o ”teorie a conspirației” sau o catastrofă de tip Chicken Little, este acum acceptat ca un fapt de către majoritatea economiștilor chestionați.

Ce urmează?  După acceptare vine de obicei panica.

Criza creditelor este abia la început, iar absorbția băncii insolvabile First Republic Bank de către JP Morgan reprezintă un pas intermediar către o prăbușire mai mare. Se așteaptă ca Rezerva Federală să intervină pentru a arunca mai multe stimulente în sistem cu scopul de a-l menține pe linia de plutire. Dar este prea târziu. Poziția mea a fost întotdeauna că băncile centrale ar iniția în mod deliberat o criză de lichidități prin creșteri constante ale ratelor dobânzilor. Acest lucru s-a întâmplat acum.

Scenariul Catch-22 a fost realizat. La fel ca în perioada premergătoare crizei creditelor din 2008, tot ce a trebuit să facă Fed a fost să majoreze ratele la aproximativ 5%-6% și, dintr-o dată, toate datoriile sistemice devin nesustenabile. Acum se întâmplă din nou, iar ei ȘTIAU că se va întâmpla din nou. Doar că, de data aceasta, avem o datorie națională suplimentară de 20 de trilioane de dolari, o rețea bancară complet dependentă de stimulente fiat ieftine și o problemă de stagflație exponențială.

Dacă Fed reduce ratele, prețurile vor crește și mai mult. Dacă vor menține ratele la nivelul actual sau le vor crește, mai multe bănci vor face implozie. Cei mai mulți analiști mainstream se vor aștepta ca, drept răspuns, Fed să revină la rate aproape zero și la QE (o formă de politică monetară prin care Fed cumpără titluri de valoare de pe piața liberă pentru a reduce ratele dobânzilor și a crește masa monetară), dar chiar dacă o va face (deși mă îndoiesc), rezultatul nu va fi cel așteptat de „experți”. Unii își dau seama că QE este o așteptare nepractică și că inflația va anihila sistemul la fel de repede ca o criză a creditelor, dar aceștia sunt foarte puțini.

Raportul Forumului Economic Mondial pentru luna mai subliniază dinamica de mai sus până la un punct, dar ceea ce nu menționează este că există beneficii extinse pentru elite legate de criza care se apropie. De exemplu, marile bănci, precum JP Morgan, vor fi capabile să preia bănci mai mici aflate în faliment pentru câțiva cenți pe dolar, așa cum au făcut în timpul Marii Crize. Și instituțiile globaliste precum WEF vor avea parte de ”Marea Resetare”, care speră să sperie publicul și să-l determine să adopte și mai multă centralizare financiară, controale sociale, monede digitale și o societate fără numerar.

Pentru simplul cetățean îngrijorat, această schimbare narativă contează, întrucât este un semnal că lucrurile sunt pe cale să se înrăutățească mult mai mult. Atunci când establishment-ul însuși recunoaște în mod deschis că există gravitație și că ne prăbușim în loc să zburăm, este timpul să ne pregătim și să ne adăpostim. Ei nu recunosc niciodată adevărul decât dacă cel mai rău scenariu ne pândește chiar de după colț.