Un comentariu de dr. Karin Kneissl, analist în domeniul energiei și autor a 14 cărți. A fost ministru de externe al Austriei în perioada 2017-2019. Vorbind fluent araba clasică, printre alte limbi, Karin locuiește în prezent în Liban, unde lucrează la o viitoare carte.

La douăzeci de ani de la invazia ilegală și destabilizatoare a Irakului condusă de SUA, Washingtonul trebuie să se confrunte cu consecințele ultime ale acestui război: puterile din cadrul Consiliului de Securitate al ONU, China și Rusia, care pun bazele unui sistem multipolarist autentic, bazat pe Carta ONU.

În noaptea de 19 spre 20 martie 2003, forțele aeriene americane au început să bombardeze capitala irakiană, Bagdad. UE și NATO au fost profund divizate în ceea ce privește aderarea la agresiune: în timp ce noii membri NATO din Europa Centrală și de Est erau în favoarea războiului, greii europeni Paris și Berlin s-au opus.

Războiul din Irak a marcat, de asemenea, începutul coordonării diplomatice între Moscova și Beijing în cadrul Consiliului de Securitate al ONU (CSONU). Cele două țări au început în 2003 să aplice modele de vot similare în Consiliu, mai întâi în privința Irakului, apoi în privința Libiei, în 2011, și în privința Siriei, în mai multe voturi cheie. Acea coordonare timpurie dintre Rusia și China la ONU s-a transformat, 20 de ani mai târziu, într-o politică comună hotărâtă în vederea ”apărării unei noi ordini mondiale bazate pe dreptul internațional”.

Privind retrospectiv la martie 2003 din punctul de vedere al lui martie 2023, invazia Irakului a declanșat consecințe geopolitice mult dincolo de cele evidente, cum ar fi proliferarea terorismului, un declin al puterii SUA și haos regional. În 2003, o schimbare fundamentală, globală, a echilibrului de putere a fost cu siguranță ultima consecință posibilă prevăzută de planificatorii războiului de la Washington și Londra.

Deconectarea punctelor de legătură

Distrugerea Irakului, desființarea armatei irakiene de către primul ”consul american” Paul Bremer în mai 2023, fluxul de refugiați către statele vecine, precum Siria și Iordania, și creșterea exponențială a extremismului și a atacurilor teroriste se numără printre consecințele acestui război greșit.

Motivele șubrede ale războiului, cum ar fi inexistența armelor de distrugere în masă (ADM) și presupusa susținere de către Bagdad a unor grupări teroriste precum Al Qaeda, au fost demascate pe larg în anii următori. În primăvara anului 2004, existau deja numeroase dovezi – fie de la Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA), fie de la Grupul de Anchetă în Irak (ISG) al CIA – că Irakul nu avea niciun program de arme de distrugere în masă.

Rareori până atunci campaniile de dezinformare – ceea ce astăzi se numește în mod obișnuit ”fake news” – au fost executate atât de meticulos. Narațiunea ”cu noi sau împotriva noastră” se impusese cu fermitate: Grupurile de reflecție occidentale erau în plină forță promovând schimbarea de regim și ”democrația” (care nu era un obiectiv declarat al invaziei conduse de SUA) în Irak, în timp ce oponenții erau etichetați ca fiind anti-Israel sau antiamericani.

În ciuda protestelor publice masive și fără precedent din toate capitalele occidentale împotriva războiului din Irak, SUA și aliații săi își puseseră deja în mișcare considerabila mașinărie de război, condusă de personalități precum premierul britanic Tony Blair și premierul spaniol José Maria Aznar.

O poveste falsă care leagă Bagdadul de atacurile de la 11 septembrie fusese deja bine însămânțată, în ciuda faptului că nu exista vreo legătură între guvernul președintelui irakian Saddam Hussein și atentatori. Trebuie remarcat faptul că nu existau cetățeni irakieni sau afgani printre teroriștii care au pilotat avioanele de la 11 septembrie – în majoritate cetățeni saudiți.

Afaceri neterminate

În toamna anului 2001, la Washington se conturau deja scenarii de război pentru o invazie a Irakului și o schimbare de regim. Decanul Universității Johns Hopkins, Paul Wolfowitz – un susținător fervent al schimbării regimului și al expansiunii militare americane în Irak – a fost numit adjunct al secretarului apărării în februarie 2001, cu șapte luni înainte de atacurile de la 11 septembrie. Ipoteza de lucru a lui Wolfowitz era că Irakul, odată cu liberalizarea industriei sale petroliere, ar fi capabil să finanțeze reconstrucția postbelică din propriile sale exporturi de petrol.

Grupul din jurul vicepreședintelui Dick Cheney, din care făceau parte Wolfowitz și secretarul apărării Donald Rumsfeld, a avut influență în modelarea poziției președintelui George W. Bush cu privire la Irak. Spre deosebire de tatăl său, George H. Bush, fost director și analist experimentat al CIA, tânărul Bush nu a avut o viziune personală distinctă asupra politicii externe, pe care a externalizat-o către camarila sa de șoimi.

Cu toate acestea, el a fost hotărât să finalizeze ceea ce considera a fi ”afacerile neterminate” ale tatălui său din ”Războiul din Golf” din 1991, care avea ca scop expulzarea forțelor irakiene din Kuweit. Acel conflict a fost executat în temeiul unei rezoluții a Consiliului de Securitate al ONU. Respectiva rezoluție autoriza măsuri legale împotriva Irakului ca stat, fără ca acestea să constituie un război în conformitate cu dreptul internațional.

În 1991, doar regele Hussein al Iordaniei a luat o poziție de susținere a lui Saddam Hussein, toate celelalte națiuni sprijinind asaltul coaliției împotriva Bagdadului. Guvernul SUA a aderat la rezoluția ONU, care urmărea să restabilească integritatea teritorială a Kuweitului – dar nu să răstoarne guvernul irakian.

În schimb, SUA i-a sprijinit pe kurzii irakieni din nordul țării și i-a încurajat să se revolte împotriva Bagdadului. Armata irakiană a zdrobit rebeliunea, la fel ca și o revoltă din sudul dominat de șiiți. Poate că rebelii au sperat la un ajutor militar mai concret din partea SUA, dar, indiferent de asta, Hussein a rămas ferm la putere în ciuda înfrângerii militare din alte zone.

Din punctul de vedere al Washingtonului, SUA nu reușiseră să-l înlăture pe Hussein, iar în cadrul familiei Bush exista dorința de a regla conturile. Pentru George W. Bush, invazia Irakului a reprezentat o oportunitate de a ieși din umbra puternicului său tată prin realizarea obiectivului evaziv de schimbare a regimului. Atacurile de la 11 septembrie au oferit o justificare pentru această obsesie – ceea ce mai rămânea de întreprins era să se facă legătura între Irak și atacurile teroriste din SUA și să se galvanizeze sprijinul public și politic pentru un război. Atât pe plan intern, cât și internațional.

Consiliul de Securitate al ONU, în plină agitație

În perioada premergătoare invaziei din Irak, a existat o mare diviziune între membrii Consiliului de Securitate al ONU (CSONU). Secretarul de stat american Colin Powell a prezentat dovezi îndoielnice privind deținerea de către Irak a unor arme de distrugere în masă, în timp ce miniștrii de externe ai Germaniei și Franței s-au opus public agresiunii, pentru care au primit ocazional aplauze în Consiliu.

China și Rusia, care se opuneau vehement războiului, au început să-și coordoneze deciziile și răspunsurile, în parte din cauza intereselor lor petroliere în Irak. Cooperarea între Moscova și Beijing a pregătit terenul pentru o abordare multilaterală coordonată între cele două națiuni. Ambele guverne au înțeles că un război ar fi deschis cutia Pandorei, ducând la prăbușirea instituțiilor irakiene și având ca rezultat o disonanță regională generalizată.

Din nefericire, tocmai acest lucru s-a întâmplat. Anii care au urmat au fost martorii unor atacuri constante, a unei expansiuni a grupurilor teroriste salafiste precum Al Qaeda, a ascensiunii ISIS în 2014 și a unui conflict intern irakian perpetuu. Oricine era familiarizat cu condițiile din țară era conștient de catastrofa iminentă atunci când a început invazia ilegală a Irakului, pea 20 martie 2003.

China, Rusia și ordinea multipolară 

După 20 de ani, președintele chinez Xi Jinping va întreprinde o vizită de stat de trei zile la Moscova, iar accentul se va extinde dincolo de relațiile bilaterale în domeniul energiei, care au reprezentat o prioritate constantă din 2004.

Așa cum au afirmat anterior în declarația lor comună de la Beijing din februarie 2022, președintele rus Vladimir Putin și omologul său chinez își propun să își coordoneze politica externă și să o avanseze împreună. Este posibil ca discuțiile lor să atingă și dosarul ucrainean, deși așteptările mediatice din Occident ar putea fi supraestimate.

Poate fi o pură coincidență faptul că întâlnirea coincide cu cea de-a 20-a aniversare a invaziei din Irak. Cu toate acestea, ea evidențiază, de asemenea, cât de mult s-au împletit strategiile rusești și chinezești în ultimele două decenii.

Astăzi, din ce în ce mai mult, ”orientarea vine dinspre Orient”. Conducerea geostrategică cooperantă și propunerile alternative solide pentru rezolvarea conflictelor globale se conturează la Beijing și Moscova – pentru că vechile centre de putere nu pot oferi nimic nou.

La douăzeci de ani de la invazia americană în Irak, de la un ”război împotriva terorismului” eșuat, de la proliferarea extremismului, de la milioane de morți și strămutați în Asia de Vest și de la conflicte interminabile, China și Rusia s-au asociat în sfârșit pentru a-și promova sistematic viziunea asupra lumii, de data aceasta cu mai multă hotărâre și influență globală.

Oricât de catastrofal ar fi fost, războiul din Irak a pus capăt practicii invaziilor militare directe ale SUA, deschizând o eră obosită de război care a căutat cu disperare alte soluții. Această diviziune globală a opiniilor,  începută în 2003 în legătură cu Irakul, este, 20 de ani mai târziu, instituționalizată de puterile multipolare emergente care încearcă să contracareze războaiele veșnice.