Se întâmplă atât de multe lucruri dramatice în acest moment, care sunt observate cu multă atenție din Sudul Global, încât este dificil să ne concentrăm asupra unui singur subiect. Există condamnarea de către Lula a intervenției Rusiei în Ucraina, cererea Mexicului de a adera la BRICS. Medierea Chinei între inamicii Arabia Saudită și Iran și posibila lor aderare la BRICS, probabil cea mai importantă știre a săptămânii. Sau vizita lui Macron în țările africane – presupusul sfârșit al unei ere coloniale. Sau rezultatele cercetărilor jurnaliștilor germani care văd atentatorii North Stream în cercuri de susținători ai Ucrainei, pe o barcă cu vele. Dar printre aceste și multe alte indicii ale schimbărilor drastice din politica mondială, un aspect iese în evidență, deși abia observat de presa noastră de calitate: China a renunțat la orice reținere diplomatică și a luat mănușa pe care SUA a aruncat-o în mod repetat în ring. După războiul economic, războiul fierbinte împotriva Chinei este acum la îndemână.

Cum a început

În 2012, Mearsheimer sugera de ani de zile că războiul dintre SUA și China era inevitabil. În marea mea naivitate, încă mai credeam la acea vreme că trebuie să existe cu siguranță cineva cu putere politică în Occident care să țină piept SUA. Și credeam că tezele lui Mearsheimer puteau fi infirmate printr-o politică de pace activă(1).

În 2015, mai mulți academicieni, în afară de Mearsheimer, au avertizat din nou asupra amenințării războiului, inclusiv în fața unor membri ai Parlamentului UE. Dar și acest lucru a rămas fără ecou, în mare parte fără atenție din partea mass-media(2). Tot ceea ce s-a spus atunci, tot ceea ce fusese avertizat, s-a adeverit.

Când demonizarea Rusiei și a Chinei(7) conform scenariului ”Cum să justifici un război” a devenit din ce în ce mai puternică, când războiul începuse de mult timp din cauza sancțiunilor, ar fi trebuit să devină clar, pentru oricine interesat, încotro se îndrepta politica imperială.

Numărătoarea inversă

După ce un general american de rang înalt le spusese deja trupelor sale să își pună ordine în afaceri, întrucât se aștepta la un război împotriva Chinei în 2025(6), bugetul militar chinez a fost majorat cu încă 7,2% în acest an. Totuși, suma totală reprezintă doar un sfert din bugetul de război al SUA. Dar, în timp ce SUA trebuie să țină la distanță inamicii din întreaga lume, China este preocupată doar de securizarea granițelor sale și, parțial, de investițiile din Africa, precum și de împiedicarea secesiunii Taiwanului după modelul Kosovo.

Și iată-ne ajunși la subiect. În timpul războiului din Kosovo, NATO a bombardat Serbia(13) pentru a o forța să înceteze să se mai opună independenței Kosovo, ulterior transformată în cea mai mare bază NATO din apropierea Rusiei.

În Ucraina, pe de altă parte, SUA au făcut contrariul. Au sprijinit guvernul central de la Kiev, care a bombardat provinciile estice timp de 8 ani. A bombardat aceste regiuni, care cereau autonomia acordată în temeiul unui tratat ridicat la rangul de ”tratat de drept internațional” de către Consiliul de Securitate al ONU. Cu toate acestea, după cum au recunoscut Merkel, Hollande și Poroșenko, nu a existat niciodată un plan de respectare a tratatului. Ceea ce reprezintă nu mai puțin decât o încălcare a dreptului internațional. Așadar, aici SUA se află de partea care reprezintă opusul politicii sale în cazul Kosovo.

Și acum există o altă întoarcere de 180 de grade, deoarece în cazul Taiwanului, SUA sprijină și înarmează o regiune care, din punctul de vedere al dreptului internațional, luptă pentru independență. Pentru că Taiwanul este, fără îndoială, parte a Chinei.

În niciunul dintre aceste cazuri, desigur, nu sunt în joc interesele oamenilor în cauză. Ceea ce ar trebui să fie evident pentru toată lumea din cauza acestei politici în zig-zag. Mai nou, SUA nu sfidează o țară practic incapabilă să se apere singură, ci o superputere nucleară și econimică. Vorbim despre China. În trecut, China a dat întotdeauna dovadă de reținere diplomatică și, la fel ca Rusia, a sperat probabil întotdeauna că rațiunea va prevala în Occident la un moment dat. În timp ce țara, ca și Rusia, se reînarma și își moderniza continuu sistemele de armament.

China acceptă un război cu SUA

Iar acum, butoiul de umilințe și insulte din partea SUA împotriva Chinei s-a revărsat în mod clar. Căci Ministerul de Externe al Chinei a publicat pe site-ul său(3) o evaluare detaliată a situației, care abandonează orice reținere diplomatică din trecut. În ea, hegemonia americană este considerată responsabilă pentru războaie, exploatare, monopoluri și opresiune, precum și pentru răspândirea de minciuni. Astfel, conducerea chineză arată clar că acum nu mai este pregătită să se eschiveze și nu exclude o confruntare militară cu SUA. Astfel, teoria conspirației lui Mearsheimer și a altor oameni de știință devine realitate.

Din traducerea germană a lui Rainer Rupp, se poate citi cum este structurat documentul în cinci capitole.

Încă din introducere, China intră în forță în miezul problemei, aruncă toate inhibițiile din trecut și acuză SUA de faptele sale, așa cum sunt cunoscute de mult timp în Sudul Global. Apoi sunt criticate și enumerate cazurile de ingerință a SUA în politica altor țări, iar crezul SUA este criticat

”Cei care se supun vor prospera; cei care se împotrivesc vor pieri”.

Notă: Din păcate, autorii chinezi au uitat să precizeze că acest crez a devenit de mult învechit, cel târziu odată cu impunerea de sancțiuni secundare asupra statelor prietene, cu aruncarea în aer a gazoductelor din Marea Baltică, cu braconajul industriei din statele vasale, cum a fost cazul legislației americane recente, sau cu convingerea Australiei să-și anuleze contractele cu Franța pentru a cumpăra submarine americane. Mai multe exemple ar depăși formatul alocat.

Revenind la documentul guvernului chinez: introducerea celui de-al doilea capitol privind hegemonia militară a fost deja citată de Effenberger(8). China demonstrează în detaliu modul în care SUA abuzează de puterea sa pentru a aduce, sau a menține, alte țări sub controlul său. Ceea ce, dacă toate șantajele și amenințările eșuează, duce la forță militară. Documentul menționează cele mai importante etape ale războaielor imperiale ale SUA și explică cât de multe crime, haos și distrugeri au fost aduse în lume ca urmare a acestora.

Capitolul III, referitor la hegemonia economică, explică modul în care SUA au forțat controlul asupra organizațiilor internaționale, au abuzat de acestea și cum este folosit dolarul ca armă pentru a impune interesele SUA.

În cele din urmă, în capitolul IV, China arată cum SUA încearcă să creeze monopoluri și să împiedice apariția concurenților prin hegemonie tehnologică. Și, bineînțeles, cum se abuzează de acest monopol tehnologic și pentru a spiona prietenii și dușmanii.

În fine, ultimul capitol explică modul în care SUA răspândesc presupuse valori prin diseminarea unor narațiuni false care sfârșesc prin a servi în primul rând economiei și/sau politicii americane. Urmează apoi concluzia:

”În timp ce o cauză justă obține un sprijin larg, una nedreaptă îl condamnă pe cel care o urmărește să fie un proscris. Practicile hegemonice, de dominație și de intimidare, care constau în folosirea forței pentru a-i intimida pe cei slabi, în a lua lucruri de la alții cu forța sau sub un pretext și în a juca jocuri cu sumă zero, provoacă daune grave. Tendințele istorice ale păcii, dezvoltării și cooperării pentru beneficii reciproce sunt de neoprit. Este adevărat că Statele Unite și-au folosit puterea pentru a trece peste adevăr și a călca în picioare justiția cu scopul de a servi intereselor proprii. Dar respectivele practici hegemonice unilaterale, egoiste și regresive au provocat critici și rezistență din ce în ce mai puternice și mai acerbe din partea comunității internaționale.

Țările trebuie să se respecte reciproc și să se trateze reciproc ca egali. Ar trebui să se comporte în conformitate cu statutul lor și, pe această bază, să preia conducerea în urmărirea unui nou model de relații interstatale care implică dialog și parteneriat, mai degrabă decât confruntare sau alianțe împotriva altora. China respinge toate formele de hegemonism și politica de putere și refuză să intervină în afacerile interne ale altor țări. Statele Unite trebuie să facă o analiză serioasă. Trebuie să examineze în mod critic ceea ce a făcut și să renunțe la aroganța și prejudecățile sale și, mai presus de toate, să abandoneze practicile sale hegemonice, dominatoare și de intimidare.”(3)

După Rusia, China este acum a doua putere nucleară (în afară de Vietnamul de Nord) care se poziționează în opoziție clară față de fanteziile de putere mondială ale Americii. Marea problemă a Chinei este că nu are experiență de război. Chiar și națiunile cu experiență în purtarea războiului, cum ar fi Rusia în lupta împotriva terorismului în Siria și Cecenia sau scurta angajare în războiul din Georgia, fac greșeli stupide care duc la înfrângeri tactice și pierderi grele. Nimeni nu știe exact cât de bună este apărarea aeriană a Chinei, cât de bună este forța sa aeriană în general. Motivul pentru care subliniez acest lucru este faptul că SUA utilizează întotdeauna mai întâi puterea aeriană pentru a obține superioritatea pe cer și abia apoi duce lupta la sol sau pe mare.

Spre deosebire de toate celelalte puteri nucleare, China a prevăzut în doctrina sa nucleară să folosească armele ca atac secundar și doar în caz de lovitură nucleară asupra propriului teritoriu. În cazul SUA, utilizarea tactică a armelor nucleare este considerată permisă chiar și în caz de înfrângere într-un război.

Ne amintim efectul sancțiunilor impuse de guvernul SUA în 1941, care au tăiat aprovizionarea cu petrol și oțel a Japoniei(14). Ele au provocat atacul asupra Pearl Harbour, care a oferit în cele din urmă guvernului SUA pârghiile necesare pentru a convinge populația de necesitatea de a intra în război împotriva Japoniei și Germaniei. Administrația Biden a făcut acum ceva comparabil cu sancțiunile împotriva industriei IT din China. I-a forțat pe aliați să înceteze să mai furnizeze echipamente-cheie de semiconductori și anumite cipuri și a dat un ultimatum profesioniștilor americani care lucrează în China să părăsească țara sau să își piardă cetățenia(4). În plus, s-a scurs informația că, în cazul reunificării Taiwanului cu China, industria de semiconductori din Taiwan va fi distrusă, în spiritul unei politici a pământului pârjolit.

Dar tocmai această provocare ar putea duce acum la faptul că China ar putea risca în mod deliberat o invazie militară a insulei și un război cu SUA, fie pentru a prelua industria semiconductorilor de acolo, fie pentru a declanșa distrugerea acesteia. Distrugerea ar întârzia cu mulți ani dezvoltarea IT a lumii occidentale, deoarece Taiwanul produce cele mai bune și mai ieftine cipuri. Occidentul s-ar afla atunci într-o situație similară cu cea a Chinei după sancțiunile SUA.

Cine va fi capabil să dezvolte mai repede industria cipurilor ar putea deveni o întrebare interesantă. Având în vedere că, potrivit unui grup de reflecție australian(5), China depășește deja SUA în 37 din cele 44 de tehnologii-cheie, sancțiunile împotriva Chinei s-ar putea întoarce împotriva americanilor. La fel cum sancțiunile împotriva Rusiei au făcut mai mult rău statelor vasale ale imperiului decât economiei rusești. Și au dus la acceptarea de-liberalizării economiei în societatea rusă.

Klaus von Raussendorff descrie pentru Asociația Libertății de Gândire interpretarea inteligibilă a unui analist american cu rădăcini chiliene care trăiește în Ucraina. Acesta a declarat că documentul Ministerului chinez de Externe este o ”declarație clară a motivelor pentru care China va intra în război cu Statele Unite”.

”El crede că documentul pune bazele unei justificări proprii a Chinei pentru a intra în război cu SUA. Și iată care este micul secret murdar: într-un război între Statele Unite și China, Statele Unite vor pierde, și vor pierde rău de tot. Și din cauza panicii și isteriei care vor urma este foarte probabil ca Statele Unite să folosească arme nucleare. Iar ce se va întâmpla după aceea, nimeni nu știe.”(5)

În mod destul de evident, caracterul conducerii politice a Occidentului nu s-a schimbat de la Războaiele Opiului. Wolfgang Effenberger a raportat deja în detaliu aceste umilințe ale Chinei pe 9 martie(8). China nu fusese pregătită pentru război cu arme moderne cu rază lungă de acțiune la acea vreme și, în cele din urmă, a trebuit să accepte declinul imperiului prin importuri forțate de opiu și să cedeze părți din țară drept colonii, timp de 100 de ani. Umilința este adânc înrădăcinată în cultura Chinei. Și de data aceasta, conform consensului național, nu vor pierde un război din cauza lipsei de arme.

Situația de dinaintea Războaielor Opiului nu era diferită de cea de astăzi. Occidentul era îndatorat, nu mai putea plăti importurile din China, mătăsurile și porțelanurile valoroase și alte obiecte prețioase. Prin urmare, China a trebuit să fie forțată să lase opiul să intre în țară pentru ca SUA să scăpe de muntele de datorii și să exploatze în continuare China.

Din nou, China este cel mai mare creditor al Occidentului, în special al SUA. Probabil un alt motiv pentru război din partea SUA: prin intrarea în război, SUA va anula toate datoriile într-un fel sau altul. Similar cu modul în care au înghețat sau redistribuit activele statului rus, afgan, venezuelean sau iranian. Va fi atunci ultima piesă a noii Cortine de Fier și ultima ocazie pentru țări de a decide de ce parte a cortinei preferă să trăiască.

Tripartiția lumii

În prezent, asistăm la o tripartiție a lumii. Aici, imperiul, SUA, cu vasalii și aliații săi. Aici se află centrul în jurul căruia se organizează o nouă ordine mondială multipolară, având în centru Rusia, China și Iran, țările cele mai puternic sancționate de SUA.

Inserție: Nu trebuie să se înțeleagă greșit ce sunt de fapt sancțiunile care nu au fost organizate de ONU – măsuri de război, numite eufemistic război economic(9). Este valabil și pentru sancțiunile secundare. Adică sancțiunile impuse de SUA prietenilor care îndrăznesc să încalce regulile imperiului.

Cu alte cuvinte, SUA este gata să pornească un război împotriva oricui, inclusiv împotriva prietenilor, întrucât sancțiunile înseamnă război. În plus, după Nordstream, fiecare stat trebuie să se teamă astăzi că infrastructura sa critică va fi bombardată.

Și acum ajungem la cea de-a treia parte a noii ordini mondiale: multe state din așa-numitul ”Sud Global”, unele asociate anterior în Clubul Nealiniaților. Următoarea superputere emergentă, India, apare ca lider al acestora. India și alte state emergente, în special din Africa, dar și din Asia, doresc să urmărească politici care să mențină relații bune cu ambele blocuri de putere aflate în curs de formare.

Este îndoielnic dacă aceste state, care ar putea, de asemenea, să încerce să profite de disputa imperiului cu protagoniștii lumii multipolare, pot rămâne independente pe termen lung. Doar în cursul noului mare război: Imperiul vs. Multipolarismul va deveni clar cum va fi împărțită lumea în viitor.

Panica SUA

Pe 8 martie, a avut loc o audiere a directorilor principalelor agenții de informații și a FBI cu privire la amenințarea din partea Chinei. Comunitatea de persoane onorabile consideră că China este cea mai mare amenințare la adresa ordinii mondiale dominate de Occident. O ordine mondială bazată pe reguli stabilite de SUA. O versiune nesecretă a raportului a fost apoi publicată(10).

Acesta afirmă că Beijingul încearcă să ”dezvolte o alternativă condusă de China la forumurile și cadrele internaționale de dezvoltare și securitate, adesea dominate de SUA și de Occident”, care, după cum știm, reprezintă nucleul BRICS. Iar raportul ”dezvăluie” că China folosește programe precum Inițiativa ”Belt and Road”, Inițiativa de dezvoltare globală și Inițiativa de securitate globală pentru a ”promova modificări ale normelor internaționale cu scopul de a prioritiza suveranitatea statului și stabilitatea politică în detrimentul drepturilor individuale”. Unde prin ”norme internaționale” se înțelege nu dreptul internațional, ci ”regulile” imperiului.

China este ”o parte centrală a lanțurilor de aprovizionare globale” în ceea ce privește semiconductorii, pământurile rare, bateriile, celulele solare și produsele farmaceutice. Acest lucru ”ar putea reprezenta un risc semnificativ” pentru SUA și economiile occidentale dacă Beijingul ar fi ”capabil să își folosească abil preeminența în scopuri politice sau economice”. China ar putea fi capabilă să își folosească poziția dominantă în zonă ”în ideea de a-și atinge obiectivele, deși, probabil, nu fără costuri semnificative pentru ea însăși”.

Agențiile de informații americane se așteaptă ca China să reducă sprijinul public pentru Rusia, dar să mențină ”cooperarea diplomatică, de apărare, economică și tehnologică” cu Moscova pentru ”a continua să provoace” SUA.

Între timp, în China

Poate că unul dintre cele mai importante succese diplomatice pe care Beijingul le-a obținut a fost acela de a aduce împreună Arabia Saudită și Iranul(11). Timp de ani de zile, dușmănia lor a fost exploatată de Israel și SUA. Acum, din punctul de vedere al Occidentului, o apropiere între cele două țări importante din marea regiune asiatică amenință să îndepărteze și mai mult influența SUA; există amenințarea păcii în Yemen și Siria, presiunea consecventă asupra SUA de a renunța la ocupația Siriei și, cu siguranță, rezistența tot mai mare față de prezența militară americană în Irak. Iar primele informații arată deja cât de mult încearcă SUA să reziste amenințării păcii în regiune(12).

Poziția Germaniei

Politica germană a intrat într-un pact schillerian cu diavolul. Partidele etatiste CDU/CSU, SPD, FDP și Verzii au atât de multe schelete în dulapuri, nu în ultimul rând de la pandemie, iar acum de la politica privind Ucraina, încât pare imposibil ca vreun guvern, oricare ar fi, să se poată desprinde de statutul de vasal.

După 20 de ani de serviciu de vasalitate în ”apărarea Germaniei în Hindu Kush”, suntem mereu prezenți la datorie cu cel puțin o navă de război și câteva avioane în Marea Chinei. Iar când va veni momentul confruntării finale și apoi al jurământului, politicienii noștri etatiști vor decide încă o dată, peste capul nostru, că Germania va rămâne un vasal al imperiului și nu se va strecura în cercul țărilor care preferă să rămână neutre sau poate chiar doresc să trăiască într-o ordine mondială multipolară.

Deoarece am învățat în ultimii doi ani că cele mai absurde știri pot fi prezentate oamenilor ca fiind fapte, rezistența de a servi drept vasal și ca anod de sacrificiu pentru interesele economice ale SUA va rămâne scăzută. Trebuie să le acordăm creatorilor/scenariștilor acestei situații, construită de-a lungul deceniilor, cel mai mare respect pentru nivelul de îndoctrinare atins.

Speranța se bazează mai mult pe Franța și Italia. În cazul în care lupta pentru putere emergentă în cadrul UE între Polonia și Germania pentru a stabili cine va fi cel mai ascultător vasal al SUA în războiul împotriva Rusiei se va intensifica, în Franța și Italia s-ar putea crea rezistență.

O licărire de speranță

Poate că unii dintre politicienii germani se vor decide, până la urmă, să lase Europa de Est în seama Poloniei și a SUA și vor îndrăzni un nou început în UE cu unele țări vest-europene aflate pe aceeași lungime de undă. Și poate că ar putea încerca să lupte pentru suveranitatea germană ca parte a acestui efort sau, cel puțin, să lase suveranitatea inexistentă în prezent să fuzioneze într-o nouă UE vest-europeană. Ceea ce ar fi totuși mai bine decât starea actuală de lucruri.

Totuși, pentru ca acest lucru să se întâmple, ar trebui să existe o nouă generație de politicieni care să preia cârma, și ale căror dosare la NSA nu sunt încă atât de bine conturate, ale căror schelete din dulap sunt necunoscute sau inexistente. Poate că vom asista la miracolul succesului unui nou partid al lui Wagenknecht. O șansă slabă și mică pentru Germania, dar o licărire de speranță.

Surse și note:

1) https://jomenschenfreund.blogspot.com/2012/06/begrundung-der-friedenspolitik-mit.html

2) „Aceste garanții trebuie puse în scris, nimeni nu mai crede în promisiunile verbale, precum cea făcută lui Gorbaciov că NATO nu se va extinde spre est. Iar tratatul trebuie să fie ratificat în cadrul ONU. Regimul de la Kiev nu este democratic, ci ultranaționalist. Poroșenko este un președinte cu o influență în declin. Dacă regimul de la Kiev nu-și schimbă atitudinea față de Rusia sau dacă Occidentul nu pune capăt sprijinului necondiționat acordat Kievului, ne îndreptăm direct spre un război cu Rusia.”

https://jomenschenfreund.blogspot.com/2015/03/cohengefahr-eines-vorsatzlichen-kriegs.html

3) https://www.fmprc.gov.cn/mfa_eng/wjdt_665385/2649_665393/202302/t20230220_11027664.html in German translation: https://neinzurnato.de/die-us-hegemonie-und-ihre-gefahren/

4) https://www.itreseller.ch/Artikel/97146/USA_sanktioniert_chinesische_Halbleiterproduktion_massiv.html

5) https://www.freidenker.org/?p=15446

6) https://www.washingtonpost.com/national-security/2023/01/27/us-general-minihan-china-war-2025/

7) Beispiel: https://twitter.com/jochen_mitschka/status/1619696282792251392

8) https://apolut.net/konflikt-verlagerung-nach-asien-von-wolfgang-effenberger/

9) https://de.rt.com/der-nahe-osten/89109-un-botschafter-zu-syrien-einseitige/

10) https://www.intelligence.senate.gov/sites/default/files/documents/unclassified_2023_ata_report.pdf

11) Un articol interesant https://korybko.substack.com/p/reassessing-mohammed-bin-salmans face lumină asupra evoluției conducătorului saudit Bin Salman (cunoscut și sub numele de MBS) de la un inamic care urăște Iranul, care a purtat chiar negocieri de pace secrete cu Israelul, inamicul inițial al arabilor, la un politician pragmatic care poate pune interesele țării sale mai presus de propriile sentimente. Acțiunile sale împotriva rivalilor din casa regală apar, de asemenea, într-o lumină diferită. Acestea din urmă sugerează că SUA au fost forța motrice pe care MBS dorește să o contracareze.

Știrea despre schimbarea aparent bruscă a politicii saudite poate fi găsită aici: https://www.lemonde.fr/en/international/article/2023/03/10/iran-and-saudi-restore-ties-in-china-brokered-deal_6018848_4.html (m.e. aparent, pentru că deja o încercare de discuții secrete de pace fusese aparent împiedicată de asasinarea generalului iranian Soleimani de către SUA). Știri mai detaliate despre întâlnire: https://korybko.substack.com/p/the-chinese-mediated-resumption-of

A se vedea și: https://www.indianpunchline.com/china-steps-up-a-new-era-has-dawned-in-world-politics/

”Miza este reconcilierea între cele două mari puteri regionale din zona Golfului. Retragerea SUA reprezintă un eșec colosal al diplomației americane. Va rămâne o pată neagră pe moștenirea de politică externă a președintelui Biden. Dar Biden trebuie să își asume vina. Acest eșec catastrofal se datorează în mare parte zelului său de a-și impune dogmele neoconservatoare ca o completare a puterii militare a Americii, precum și insistențelor frecvente ale lui Biden, potrivit cărora soarta omenirii depinde de rezultatul unei lupte cosmice între democrație și autocrație.

China a demonstrat că exagerările lui Biden sunt iluzorii și contrazic realitățile. Dacă retorica moralistă și necugetată a lui Biden a înstrăinat Arabia Saudită, încercările sale de a reprima Iranul s-au lovit de o rezistență încăpățânată din partea Teheranului. În cele din urmă, Biden a împins literalmente atât Riadul, cât și Teheranul să caute forțe compensatorii care să le ajute să respingă poziția sa opresivă și dominatoare. Excluderea umilitoare a SUA de pe scena centrală a politicii din Asia de Vest reprezintă un moment Suez pentru superputere, comparabil cu criza Marii Britanii din 1956, când britanicii au fost forțați să realizeze că proiectul lor imperial ajunsese într-un punct mort și că vechea abordare – aducerea în rând a națiunilor mai slabe ca un presupus angajament de lider global – nu va mai funcționa și nu va duce decât la o reglare de conturi dezastruoasă.”

Și pentru Pakistan, apropierea dintre Arabia Saudită și Iran are consecințe de anvergură: https://korybko.substack.com/p/the-unexpected-implications-of-the. Se spune că în părțile secrete ale tratatelor s-a convenit că niciuna dintre țări nu va sprijini activitățile teroriste împotriva celeilalte și nici propagandiștii care urmăresc destabilizarea celeilalte. Acest lucru va scoate din joc unele grupuri din Pakistan. Iar după lovitura de stat americană, țara devine din ce în ce mai izolată în regiune.

Mai multe detalii despre acord și despre clauzele secrete de securitate din acordul dintre Iran și Arabia Saudită pot fi găsite aici: https://thecradle.co/article-view/22445/exclusive-the-hidden-security-clauses-of-the-iran-saudi-deal „Într-o notă ușor diferită, legată de securitatea regională – dar care nu face parte din acordul de la Beijing – surse implicate în negocieri au confirmat pentru The Cradle că, în timpul discuțiilor, delegația saudită a subliniat angajamentul Riadului față de Inițiativa arabă de pace din 2002, care respinge normalizarea cu Tel Aviv înainte de înființarea unui stat palestinian independent cu Ierusalimul drept capitală.

Poate cel mai notabil este faptul că delegațiile serviciilor de informații iraniene și saudite s-au întâlnit timp de cinci zile în capitala chineză fără ca serviciile de informații israeliene să știe despre acest lucru, iar acest lucru arată determinarea părților de a ajunge la un acord fără influența unor stricători. Aceasta este poate încă o dovadă că China – spre deosebire de SUA – știe cum să încheie un acord în aceste vremuri volatile.

În sfârșit, opinia, sau mai degrabă speranța unor analiști, potrivit căreia apropierea dintre Arabia Saudită și Iran ar putea prăbuși și petro-dolarul și, odată cu el, principala sursă de finanțare a prodigioasei cheltuieli de război a SUA. http://zububrothers.com/2023/03/13/the-iranian-saudi-rapprochement-will-deal-a-deathblow-to-the-dollar/

12) https://thecradle.co/article-view/22436/us-and-saudi-policies-diverge-over-yemen Informații suplimentare: https://www.politikchronist.org/index.php/shop/product/83-jemens-freiheitskampf-softcover.html

”Aceasta este prioritatea internă actuală a Riadului. Pe de altă parte, SUA, la mii de kilometri distanță de lupte, continuă să insiste să mențină în joc conflictul din Yemen ca pârghie pentru strategiile sale regionale mai largi. Acest lucru include exploatarea consecințelor umanitare dezastruoase ale războiului pentru a crește presiunea politică internă asupra Ansarallah [nota: anterior „Houthis”]. Pe scurt, [obiectivul SUA este] Prin prelungirea ad infinitum a încetării focului existent – dar numai cu condiția ca blocada economică a Yemenului să continue – încheierea războiului nu face parte din planul Washingtonului.”

13) ”Totul a început cu o minciună” https://www.youtube.com/watch?v=9jZecyCuz3E

14) ”În toamna anului 1941, spun revizioniștii, factorii de decizie americani au ajuns la concluzia că Japonia va ataca flota americană din Hawaii, crezând că Statele Unite vor căuta apoi o soluție în Pacific, permițând Japoniei să creeze un Commonwealth în Asia de Est. Deși Roosevelt și cei mai apropiați consilieri ai săi din cadrul Departamentelor de Stat, de Război și al Marinei știau că un atac era iminent, spun revizioniștii, aceștia nu au alertat armata, crezând că un atac surpriză ar fi creat un consens copleșitor pentru implicarea atât în războiul din Europa, cât și în cel din Pacific. Ca dovadă a duplicității lui Roosevelt, ei citează faptul că administrația nu a informat armata cu privire la informațiile desecretizate ale serviciilor secrete japoneze care indicau că un atac va avea loc pe 6 și 7 decembrie.” De la https://www.britannica.com/topic/Pearl-Harbor-and-the-back-door-to-war-theory-1688287 Desigur, acest lucru a fost respins de istoricii tradiționali ca fiind insuficient fundamentat. Dar oricine se uită în detalii și analizează campania care a dus la victoria lui Roosevelt își va forma propria opinie.