Pescărușul cu un singur picior: cultul victimizării

În portul protejat în care locuiesc se întinde un dig din lemn masiv, stilizat să semene cu un port de epocă. În cele mai multe zile, la capătul acestuia este ancorată o navă înaltă, care scârțâie și geme în timp ce se clatină sub greutatea părinților și a copiilor veniți în excursie. Este înconjurată de pescari în vârstă care se cocoață pe marginile mai aspre de lângă piloni. Aceștia sunt în curs de a fi ”mâncați”, înfășurați în jachete de stridii și crustacee asortate care ronțăie lemnul îmbibat, în timp ce mareea intră și iese până când totul se va rupe în bucăți.

Pescuitul este bun. Nu există niciun indiciu că lumea de sub apă se simte deranjată de înmulțirea barurilor la modă apărute de-a lungul țărmului, de controversata pistă de biciclete, de statuia unui fondator al orașului, acum ”nepotrivit din punct de vedere social” sau de mașinile de croazieră de milioane de dolari, care lasă în urmă o dâră aproape imperceptibilă de benzină în timp ce se retrag de pe docuri.

Ei, pescarii, sunt o relicvă, desincronizați cu trecerea rapidă a timpului. În ciuda faptului că primăria Woke a montat panouri uriașe cu anunțuri de unde află ce pot și ce nu pot pescui, niciunul dintre acești ”îmbuibați sociali” cu aspect firav nu a găsit curajul de a provoca un bărbat de 80 de ani cu un cuțit de eviscerat în legătură cu conținutul găleții sale de momeală.

Un pescăruș cu un singur picior frecventează acest microcosmos al societății. Micul său ciot portocaliu este abia vizibil sub penele bătute de vânt. Poate că a fost smuls de un pește supraexcitat? Nu pare să-l deranjeze prea mult, căci țopăie în jurul găleții cu momeală, ciripind și împungând marginile albe de plastic ale capacului.

Sunt mii de pescăruși care aglomerează stâncile și parcurile aflate la marginea portului. Uneori li se alătură pelicanii – o apariție ce îi sperie de moarte pe turiștii care intră în panică și își salvează copiii mici de cerșetorii de mărimea unui dinozaur. O mulțime de panouri îi avertizează pe oameni să nu hrănească stolurile de cotropitori și, de cele mai multe ori, așa se întâmplă.

Pescarii sunt cei mai răi. Sunt familiarizați cu micile șiretlicuri și știu foarte bine că există o mulțime de hrană pentru acești pescăruși leneși. Tot ce trebuie să facă este să se scufunde de câteva ori și să scoată unul dintre peștii care mișună în apele puțin adânci, la umbra digului.

Dar pescărușul ăla mic și enervant care lasă urme de zgârieturi pe capacul găleții cu momeală?

Este ceva în legătură cu ”spiritul de luptător” care îi cheamă pe pescari. De obicei, aceștia cedează, deschid capacul și îi aruncă păsării câteva măruntaie sau bucăți de viermișori de sânge – poate un crab soldat, un sfârc sau o coadă de pește nefolosită. Este o formă de caritate între specii oferită în mod voluntar.

Păsările sunt inteligente.

Refuzând ”caritatea” din partea valurilor de localnici și turiști, câțiva pescăruși au observat că prietenul lor cu un singur picior primea avantaje pe dig.

Unii dintre ei și-au ridicat piciorul și l-au împăturit, ascunzând aproape perfect membrul în penajul lor. Pentru cei mai puțin atenți, este un șiretlic perfect. Fără să pună la îndoială fenomenul pescărușului cu un singur picior, toată lumea a început să arunce cu chipsuri și cozi de creveți către pescărușii cu un singur picior.

Asta nu e caritate, miroase a escrocherie. La început, pescărușii și-au pus piciorul la loc imediat ce primul chips le-a atins ciocul. Dar aprovizionarea cu hrană se oprea imediat ori de câte ori făceau asta. Câteva luni mai târziu, după ce au perfecționat trucul, pescărușii sănătoși își petreceau cea mai mare parte a zilei într-un singur picior, înhățând ofrande de la mulțimile de simpatizanți.

Se îngrășau și deveneau leneși – iar obiceiurile lor exploatatoare se răsfrângeau asupra altor păsări. Un pelican ușor stângaci a încercat să imite poziția în echilibru pe un picior, cu celălalt la vedere – suspendat într-un unghi ciudat. Cineva l-a hrănit pentru a răsplăti noutatea pură.

Până în acest moment, era foarte evident ce se întâmpla. Chiar și cel mai puțin vigilent turist își ținea chips-urile pentru el.

Săraca pasăre cu un singur picior, cea adevărată, era imposibil de distins între aceste victime-impostori. A trebuit să renunțe la mâncarea obținută ușor și să se întoarcă la apă pentru a-și încerca norocul cu peștii.

Între timp, impostorii deveniseră dependenți de truc. Nu voiau să se întoarcă la muncă pentru a-și procura hrana, așa că eforturile lor de a înșela și de a păcăli au devenit tot mai persistente. Până când i-au speriat pe unii dintre turiști cu modul lor violent de a-i aborda.

Victimizarea se transformase în intimidare și furt – orice pentru a continua să primească ușor o recompensă.

În cele din urmă, nu au fost oferite mese ”gratuite”. Nici pomană și nici ochi înțelegători. Abuzul de caritate de către false victime prădătoare este o problemă pe care o putem identifica cu ușurință în natură, dar pe care ne luptăm să o identificăm atunci când este învăluită în straturi de birocrație și politică.

La fel cum pescărușul cu un singur picior a apreciat caritatea și a suferit atunci când colegii săi au luat ceea ce nu aveau nevoie, tot așa și cele mai vulnerabile ființe umane din societate suferă atunci când ”cultul victimelor” se instalează.

Dacă o întreagă societate de indivizi apți de muncă își câștigă existența din caritatea garantată de stat – piatra de temelie a regimurilor colectiviste – ce se va întâmpla cu victimele autentice și când se va epuiza răbdarea clasei muncitoare? Pentru că așa va fi.