Un comentariu de Ryan McMaken pentru mises.org

A trecut un an de la invazia rusă în Ucraina.

În ciuda afirmațiilor regimului și ale aliaților săi din mass-media, potrivit cărora Rusia ar fi următorul Al Treilea Reich și că în curând va trece prin jumătate din Europa, se pare că acest lucru nu a fost nici pe departe adevărat.

De fapt, lucrurile s-au desfășurat mai mult sau mai puțin așa cum am prezis aici, la mises.org:

”Rușii nu sunt nici măcar aproape de a ocupa vreun loc din Europa dincolo de estul Ucrainei.

Nu suntem în Munchen 1938. Sancțiunile economice nu au paralizat regimul rusesc.

Cea mai mare parte a lumii rămâne ambivalentă cu privire la acest conflict.

 Conflictul se va încheia probabil cu o soluționare negociată – contrar a ceea ce dorește Washingtonul.”

Adevărul este că, în ciuda eforturilor Statelor Unite și ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) de a transforma Ucraina în WWIII, războiul din Ucraina rămâne un conflict regional. Se pare că cea mai mare parte a lumii nu este interesată să facă sacrificii pentru a duce la îndeplinire politica americană în Ucraina, iar mulți văd ipocrizia inerentă din spatele discursului american despre respectarea suveranității naționale.

Există, de asemenea, o lecție importantă aici cu privire la ascultarea ”maximaliștilor” care promovează neîncetat războiul la scară largă ca ”soluție” la fiecare criză internațională. Statele Unite doresc în mod clar să lupte până la ultimul ucrainean, în ceea ce prezintă ca fiind o cruciadă globală în stilul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar, se pare că acum gânditorii mai pragmatici – de exemplu, francezii și germanii – recunosc faptul că negocierile sunt soluția mai umană.

Au vrut un ”moment München”

La câteva zile de la invazia rusă, hegemoniștii globali occidentali s-au pus pe treabă susținând că invazia a fost în esență un război de cucerire globală. De exemplu, Matthew Kroenig, în Foreign Policy, a afirmat că Vladimir Putin a arătat un interes clar în ”resuscitarea fostului Imperiu Rus, iar alte țări vulnerabile din Europa de Est – Polonia, România sau statele baltice – ar putea fi următoarele”. Kroenig a concluzionat imediat că bugetul militar al SUA ar trebui dublat.

Un alt analist a insistat că invazia Ucrainei conținea ”un iz de München”. John Storey, de la Australian Strategic Policy Institute, a susținut că ”lecția uitată de la München” i-a permis ”lui Putin să-l imite pe dictatorul german Adolf Hitler”. Storey a întrebat amenințător: ”Vor fi următoarele statele baltice și Europa de Est?”, repetând cu îndărătnicie linia de partid conform căreia tancurile rusești s-ar putea rostogoli în curând în Europa Centrală.

Cu toate acestea, ”lecția de la München” – invocată neîncetat și cu siguranță ”neuitată” – nu a fost niciodată potrivită pentru conceptualizarea războiului din Ucraina. Asta i-a determinat chiar pe unii experți să proclame că războiul nuclear global ”merită”. Însă adevărata lecție care trebuie învățată aici este lecția din 1914: nu trebuie să permitem alianțelor militare să conducă marile puteri la reacții exagerate care duc la dezastre globale. Mulțimea de la ”München” dorea o mobilizare în masă împotriva Rusiei la începutul anului 2022. Nu au obținut-o, și slavă Domnului.

Rusia nu a fost niciodată o amenințare globală

A fost clar de la bun început că Rusia nu a avut niciodată capacitatea de a susține o ocupație a vreunei zone care să nu conțină deja un număr considerabil de etnici ruși sau simpatizanți ruși. Acest lucru nu seamănă deloc cu capacitățile militare ale celui de-al Treilea Reich. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că ocupația Rusiei rezistă doar în sud-estul Ucrainei și în Crimeea. În acest moment, Rusia încearcă să împingă granițele zonei sale de ocupație cât mai adânc posibil în zonele cu o minoritate rusă considerabilă. Chiar și acest lucru s-a dovedit a fi dificil pentru regimul rus. Rusia pur și simplu nu dispune de resursele necesare pentru a se confrunta cu oricine, cu excepția vecinilor săi săraci.

Mai mult, împotmolirea Rusiei a necesitat doar o mică parte din resursele de război disponibile pentru coaliția NATO. Membrii europeni ai NATO au promis în cea mai mare parte arme mai vechi și foarte puțin echipament de ultimă generație. Washington Post a remarcat recent, de exemplu, că Occidentul ”este încă în criză de promisiuni”. Promisiunile recente de tancuri Leopard din partea Germaniei, Danemarcei și Olandei s-au dovedit a fi promisiuni de tancuri ”recondiționate”, mai vechi de patruzeci de ani. Mai mult, niciunul dintre tancurile respective nu va ajunge înainte de această vară. Până la sfârșitul lunii noiembrie, contribuțiile de ajutor militar din partea Germaniei, a Regatului Unit și a Franței au totalizat, împreună, un mizilic de 5 miliarde de euro. Adică 6% din dimensiunea bugetului militar al Rusiei și un minuscul 0,05% din produsul intern brut (PIB) combinat de 10 trilioane de dolari care provine din Marea Britanie, Germania și Franța la un loc. Dar cum rămâne cu ajutorul militar american? Cu siguranță este nevoie de o sumă uriașă pentru a contracara juggernaut-ul rusesc? Ei bine, ajutorul militar al SUA nu depășește 50 de miliarde de dolari de la începutul anului 2023. Aceasta reprezintă 6% din bugetul militar al SUA și 0,20% din PIB-ul SUA. În plus, regimul american recunoaște acum că nici măcar nu știe ce se întâmplă cu armele pe care le trimite în Ucraina. Cât din cele 50 de miliarde de dolari se alocă de fapt pentru apărarea Ucrainei?  

Dacă doar de atât este nevoie pentru ca Rusia să continue să se chinuie în estul Ucrainei, este greu de văzut cum regimul rus reprezintă o amenințare existențială chiar și pentru Ucraina de vest, ca să nu mai vorbim de orice alt stat din Europa. Acest lucru ajută la ilustrarea unui fapt evident: cât de inutile sunt SUA în economia conflictului. Rusia nu reprezintă o amenințare pentru SUA – cu excepția cazului în care SUA escaladează până la punctul de război nuclear. Dacă europenii se simt amenințați, se pot apăra cu ușurință, având în vedere dimensiunea uriașă a blocului lor economic, în raport cu Rusia. Europenii au resurse mai mult decât suficiente pentru a ”sta alături de Ucraina”, indiferent cum doresc să definească sprijinul. Da, ar putea fi necesar ca europenii să renunțe puțin la pensiile lor guvernamentale și la enormele cheltuieli sociale pentru a-și finanța propria apărare militară. Dar nu există absolut niciun motiv pentru care contribuabilii americani trebuie să cotizeze pentru a subvenționa europenii în timp ce beau cappuccino în vacanțe de-o lună.

Lumea nu este unită împotriva Rusiei

Poate că, văzând că Rusia nu prezintă nicio amenințare militară convențională dincolo de ”străinătatea sa apropiată”, cea mai mare parte a lumii nu a semnat pentru începerea unui nou război rece. Deși purtătorii de cuvânt ai NATO au fost entuziasmați de adoptarea rezoluțiilor ONU de condamnare a Rusiei, este remarcabil câte țări au ales să se abțină de la vot. Săptămâna trecută, Adunarea Generală a ONU a votat din nou o rezoluție care condamnă invazia rusă și cere retragerea Rusiei. O sută patruzeci și unu de țări au votat în favoarea rezoluției, dar, fapt notabil, treizeci și două de țări s-au abținut de la vot (șapte state au votat împotriva măsurii). Printre aceste treizeci și două de țări s-au numărat China, India, Pakistan și Africa de Sud. India, un aliat al SUA și ”cea mai mare democrație din lume”, se pare că nu a fost interesată să se alăture NATO în ceea ce privește rezoluția. Africa de Sud, o altă mare economie și democrație mondială, a rămas și ea în afara problemei. De fapt, singurul membru al blocului BRICS care a votat în favoarea rezoluției a fost Brazilia.

Acest lucru a fost parțial determinat de chestiuni practice. Conducerea politică din aceste țări pur și simplu nu este pregătită să își sărăcească populația pentru a mulțumi Washingtonul. Dar rezistența provine și din faptul că cea mai mare parte a lumii știe că pretențiile SUA privind respectarea suveranității naționale și a dreptului internațional sunt doar o prefăcătorie. Invaziile americane și campaniile de bombardamente împotriva Irakului, Afganistanului, Libiei și Siriei au arătat clar că Statele Unite se simt perfect în largul lor să încalce suveranitatea națională atunci când acest lucru corespunde ambițiilor americane. Așa-numita ordine internațională bazată pe reguli nu înseamnă, în mod evident, nimic în cazul SUA atunci când aceasta devine incomodă pentru Washington. (de asemenea, trebuie remarcat faptul că regimul ucrainean a susținut invadarea Irakului și a trimis cel puțin cinci mii de soldați pentru a ajuta SUA să ocupe acea națiune presupus suverană).

Ce înseamnă toate acestea pentru Rusia? Înseamnă că unele dintre cele mai mari economii ale lumii au semnalat că nu au planuri de a izola Rusia de economia globală și că refuză să se lipsească de petrolul, gazele și produsele alimentare rusești.

Sancțiunile nu au ruinat Rusia

Statele Unite nu au reușit să obțină respectarea la nivel mondial a reglementărilor privind izolarea economică a Rusiei. Astfel, SUA au fost nevoite să se bazeze pe sancțiuni coercitive – nu doar împotriva Rusiei, ci și împotriva celor care aleg să continue să facă afaceri cu Rusia. SUA trebuie să cheltuiască acum timp și resurse pentru a aplica ”sancțiuni secundare” menite să constrângă țările care nu fac jocul, iar acum se află în situația de a amenința în mod repetat alte țări, în afară de Rusia, cu ”consecințe” pentru încălcarea sancțiunilor americane.

Dar, cu toate fanfaronadele SUA în această privință, este clar că sancțiunile americane nu au reușit să ruineze Rusia din punct de vedere economic. Cifre recente arată că sancțiunile petroliere americane împotriva Rusiei ”au făcut prea puțin pentru a reduce fluxul de țiței al Rusiei”. Sau, după cum sugerează un articol de pe CNBC, sancțiunile petroliere ”au eșuat complet”.

Acest lucru nu înseamnă că sancțiunile nu au avut niciun efect. Însă este clar că sancțiunile – cele mai dure folosite de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace – nu sunt un ”schimbător de joc”.

În schimb, ele au creat o motivație suplimentară pentru ca statele să găsească modalități de a ocoli sancțiunile americane în viitor. După cum observă Agathe Demarais în Foreign Policy:

Rusia, Iranul, China și alte țări aflate în conflict cu Statele Unite își dublează eforturile de a-și vaccina economiile împotriva sancțiunilor. Aceste măsuri au puțin de-a face cu eludarea sancțiunilor: În schimb, ele reprezintă pași preventivi pentru a determina ca eventualele sancțiuni financiare să devină complet ineficiente. Astfel de mecanisme includ eforturile de de-dollarizare, dezvoltarea de alternative la SWIFT (cooperativa belgiană care conectează toate băncile din întreaga lume) și crearea de monede digitale ale băncilor centrale.

Referirea la ”alte țări” este esențială. Cu cât SUA își folosește mai mult puterea financiară ca armă împotriva altor regimuri, cu atât mai mult acest lucru va împinge regimurile din lume să găsească modalități de a se elibera de lumea financiară centrată pe SUA. Aceste eforturi vor exercita o presiune descendentă asupra dolarului în anii următori.

”Predarea necondiționată” nu a fost niciodată o opțiune

În general, SUA și-a păstrat retorica ”schimbării de regim” pentru țările mici, sărace și murdare, incapabile să riposteze. Cu toate acestea, în urma invaziei rusești, mulți comentatori occidentali au început să ceară schimbarea regimului și în Rusia. Cel mai notabil este faptul că, pe 26 martie, președintele Joe Biden a declarat că Putin ”nu poate rămâne la putere”, deși ulterior a fost nevoit să dea înapoi. Nu numai că perspectivele de schimbare a regimului într-o țară înarmată nuclear sunt pline de un pericol imens, dar mulți observatori recunosc faptul că răsturnarea lui Putin este mai ușor de spus decât de făcut. O astfel de mișcare nu ar garanta nici că regimul lui Putin ar fi înlocuit cu un regim care se opune expansionismului rusesc. De fapt, noul guvern ar putea fi cu ușurință ”mai rău” după standardele NATO.

O pastilă greu de înghițit pentru americanii care au o obsesie de lungă durată cu ”capitularea necondiționată” în orice conflict militar. Modelul în acest caz este capitularea japoneză din cel de-al Doilea Război Mondial. Realitatea, însă, este că majoritatea covârșitoare a conflictelor militare se încheie prin acorduri negociate.

Pe parcursul primei jumătăți a anului 2022, cei care au cerut negocieri pentru a pune capăt războiului – cu scopul de a pune capăt mai repede vărsării de sânge – au fost catalogați drept apologeți ai Rusiei. Doar victoria totală, ni s-a spus, era un rezultat acceptabil.

Acele zile se apropie rapid de sfârșit. ”Victoria totală” pentru Ucraina, definită ca fiind retragerea totală a Rusiei, nu a fost niciodată probabilă. Realitatea este mai degrabă în conformitate cu ceea ce diplomații francezi sunt dispuși să admită în privat. După cum a relatat Wall Street Journal săptămâna trecută, liderii francezi și germani îi spun acum regimului ucrainean că trebuie să ia în considerare discuții de pace:

”Tot repetăm că Rusia nu trebuie să câștige, dar ce înseamnă asta? Dacă războiul continuă suficient de mult timp cu această intensitate, pierderile Ucrainei vor deveni insuportabile”, a declarat un înalt oficial francez. ”Și nimeni nu crede că vor putea să recupereze Crimeea”.

Generalul Petr Pavel, președintele ales al Republicii Cehe și fost comandant NATO, a declarat la conferința de la Munchen [săptămâna trecută]: ”S-ar putea să ajungem în situația în care eliberarea unor părți ale teritoriului ucrainean ar putea aduce mai multe pierderi de vieți omenești decât va fi suportabil pentru societate. (…) Ar putea exista un moment în care ucrainenii să înceapă să se gândească la un alt rezultat”.

Sfârșitul jocului se profilează și este o înțelegere negociată. Din nefericire, este o înțelegere care va veni doar după o pierdere imensă de vieți omenești atât pentru ucraineni, cât și pentru ruși, și cu prețul unor pierderi enorme de capital și infrastructură. O înțelegere ar fi putut fi probabil obținută mai devreme și cu aceleași pierderi teritoriale în Ucraina, care ar fi rezultat probabil în orice caz. SUA ar fi putut renunța la obsesia de a face din Ucraina un avanpost al NATO. Regimul ucrainean ar fi putut renunța la încercarea de a transforma Ucraina într-un etno-stat în care vorbitorii de limbă rusă sunt cetățeni de mâna a doua. SUA și Ucraina ar fi putut admite că nu vor primi Crimeea înapoi.  În schimb, au ales să prelungească conflictul, iar rezultatul a fost poate sute de mii de morți inutili. Faptul că regimul rus este în cele din urmă agresorul aici nu schimbă această realitate.  A fi o țară mică și săracă alături de Rusia a fost întotdeauna doar o realitate nefericită pentru unii. Astfel, o politică externă responsabilă pentru aceste state constă în adoptarea unor poziții care să limiteze vărsarea inutilă de sânge, găsind în același timp modalități de coexistență cu rușii. În schimb, SUA și Ucraina au ales să facă filozofii despre corectitudine și morală, în timp ce liderii NATO își recită punctele de vedere despre schimbarea regimului, victoria totală, Munchen și o ”ordine bazată pe reguli”. Nimic din toate acestea nu ajută la salvarea de vieți.

Cei care au promovat necesitatea unui război la scară largă și ”nicio pace până la victoria totală” s-au înșelat în mod uimitor, iar acest lucru s-a dovedit a fi foarte costisitor.