Un articol de Bernd Murawski, jurnalisti independent din Germania

Este Kievul îndrituit din punct de vedere moral să le ceară cetățenilor țării să plătească pentru sacrificiile considerabile cauzate de război? O întrebare pusă de avocatul penalist Reinhard Merkel, care critică în același timp lipsa de dorință de negociere a liderilor ucraineni. El consideră că este de datoria lor să pună capăt vărsării de sânge cât mai curând posibil.

În calitate de fost membru al influentului Consiliu de Etică german, Reinhard Merkel este o figură bine cunoscută. Prin urmare, era de așteptat ca criticile sale la adresa politicii de război a Ucrainei, bazate mai mult pe motive morale decât juridice, să declanșeze un val de proteste în mass-media. Articolul său publicat sub titlul ”Verhandeln heißt nicht kapitulieren” (Negocierea nu înseamnă capitulare) în ”FAZ” din 28 decembrie 2022 se află în spatele unui paywall, dar poate fi citit gratuit în ”Karenia”. Textul este precedat de scurte comentarii din partea a șase critici, aparent pentru a dezaproba în prealabil poziția lui R. Merkel.

Reinhard Merkel vede Rusia ca pe un agresor care încalcă dreptul internațional. De aici derivă un ”drept natural” al Ucrainei la autoapărare, reglementat de articolul 51 din Carta ONU. Două limite morale se aplică aici: ”În primul rând, riscul unui război nuclear și, în al doilea rând, o disproporție intolerabilă între scopurile autoapărării și costul acesteia în vieți și suferințe umane – nu numai ale civililor, ci și ale soldaților.”

Dreptul la autoapărare

Înainte de a examina mai în detaliu observațiile sale, trebuie remarcat faptul că acesta ignoră pur și simplu dreptul la autoapărare revendicat de Rusia și de republicile din Donbass. Kremlinul își legitimează ”operațiunea militară specială” prin apărarea împotriva unei amenințări din partea țărilor NATO. Promisiunile anterioare nu au fost respectate, tratatele de dezarmare au fost anulate, iar alianța militară s-a apropiat tot mai mult de granițele Rusiei. Prin preluarea Ucrainei, NATO vrea să dea o lovitură decisivă. Scopul lor este de a putea ajunge în inima Rusiei cu rachete de croazieră de la cea mai mică distanță posibilă.

Republicile din Donbass se referă la referendumurile organizate în 2014 în toate provinciile, care au votat pentru secesiunea față de statul central ucrainean. În timp ce secesiunea este împotriva Constituției ucrainene, regimul de la Kiev a ajuns la putere prin încălcarea Constituției. Prin urmare, nu a avut legitimitatea de a invalida decizia cetățenilor din Donbass.

Acordul de la Minsk a fost un compromis între cele două părți implicate în conflict, Germania, Franța și Rusia acționând ca puteri garante. Aprobarea Consiliului de Securitate al ONU a conferit acordului un statut de drept internațional. Cu toate acestea, Ucraina a sabotat punerea sa în aplicare și a refuzat să negocieze cu reprezentanții Donbassului. După ce puterile garante occidentale au renunțat, de asemenea, la Minsk II, Donețk și Lugansk s-au considerat îndreptățite să preia controlul asupra întregii regiuni, în conformitate cu mandatul inițial al cetățenilor lor. În acest fel, au primit sprijinul Rusiei.

Dacă tipul și amploarea desfășurării militare rusești au fost adecvate scopurilor și dacă pot fi considerate proporționale rămâne să judecăm în fiecare caz în parte. Dar atunci când Reinhard Merkel vede acum Rusia ca fiind singurul agresor, el urmează povestea occidentală și ignoră motivele și acțiunile care stau la baza acesteia. El ignoră încălcarea de către Kiev a dreptului internațional, precum și respingerea inițiativei de politică de securitate a Rusiei de către NATO și SUA și intensificarea atacurilor ucrainene în Donbass la mijlocul lunii februarie 2022.

Responsabilitatea guvernului de a proteja

Revenim la reflecțiile lui R. Merkel. Pe fundalul unei analize istorice, el observă că motivul ”războaielor drepte” nu mai este valabil astăzi. Din punctul de vedere al dreptului internațional, doar dreptul la autoapărare este permis: ”Dreptul internațional a demoralizat legitimarea forței militare. Protejarea păcii globale are prioritate în fața justiției”. Dacă Ucraina trebuie să renunțe la refuzul său de a negocia, atunci aceasta ”nu este o cerință directă a dreptului internațional, ci una de etică politică. (…) Pentru că Ucraina este implicată în mod cauzal în crearea continuă a mizeriei acestui război.”  Pentru a preveni criticile indignate, Merkel explică: ”Nu există nicio îndoială cu privire la responsabilitatea Rusiei în ceea ce privește fundalul evenimentelor sumbre. Dar acest lucru nu exclude responsabilitatea Ucrainei.”

Reinhard Merkel subliniază diferența dintre autoapărarea individuală și cea socială. Persoanele care sunt atacate suportă singure consecințele dacă decid să se apere. Dar guvernele au datoria de a-și proteja cetățenii: ”Aceasta include apărarea statului împotriva agresorilor, dar și protejarea vieții, a integrității corporale și a viitorului cetățenilor săi. Dincolo de un prag al durerii în care devastarea țării și a poporului său depășește orice proporționalitate morală, a insista în continuare asupra continuării doar a violenței și a refuza orice negociere în acest sens nu este curajos, ci condamnabil.”

În argumentația lui Merkel, raportul militar de forțe și rezultatul așteptat al războiului sunt irelevante: ”Ucraina poate fi capabilă să câștige acest război în cele din urmă, din punct de vedere politic și poate și militar, dar în cel mai bun caz cu un bilanț de distrugere care ar lăsa conceptul unei astfel de victorii fără nicio semnificație tangibilă”. Un alt aspect lipsește cu desăvârșire: Nici un cuvânt nu spune Merkel referitor la obiectivele părților aflate în război și nici nu pune la îndoială justificarea acestora. În context, atât șansele de victorie, cât și interesele și aspirațiile ambelor părți ar trebui să fie de o importanță eminentă. Neajunsul ar trebui să fie remediat prin următoarele considerente.

Obiectivele ucrainene

După propria recunoaștere, conducerea Ucrainei își apără dreptul la autodeterminare, pe care îl consideră încălcat de invazia rusă. Conform Cartei ONU, toate statele au acest drept, dar numai statele mai mari și cu o mare independență economică sunt de fapt suverane. Pentru a-și putea afirma propriile interese, statele mai mici aderă la alianțe, care le limitează și mai mult drepturile naționale. Cu toate acestea, nu numai dependența externă, ci și tratatele internaționale limitează posibilitățile de acțiune. De exemplu, statele din Europa și America de Nord s-au angajat la indivizibilitatea securității în Carta de la Paris din 1990, care a fost reafirmată la Istanbul în 1999 și la Astana în 2010. Prin semnarea Convenției ONU privind drepturile omului, Ucraina s-a angajat să respecte drepturile minorităților etnice și lingvistice.

Prin autodeterminarea fără restricții, liderii ucraineni vor să își acorde o carte albă pentru a nu fi nevoiți să pună în aplicare mai multe dintre angajamentele asumate. Ce obiective ale Kievului au dus la iritare și, în cele din urmă, la o rezistență deschisă la Moscova se poate observa în politica ucraineană din ultimii opt ani: renunțarea la statutul de neutralitate și continuarea reînarmării. Apoi, solicitarea aderării la NATO și, ulterior, permiterea stabilirii unor baze militare de-a lungul frontierei rusești pentru a:

• permite ultranaționaliștilor și simpatizanților naziști să acționeze nestingheriți
• reinterpreta evenimentele istorice în conformitate cu o agendă antirusească
• limita forțele politice pro-Rusia
• suprima limba și cultura rusă
• împiedica autonomia Donbassului
• prelua Donbass și Crimeea prin forță, dacă este necesar.

Populația ucraineană are doar o conștientizare limitată a faptului că acestea sunt principalele obiective pentru care soldații luptă pe front, iar civilii suferă privațiuni și distrugeri. Reinhard Merkel, pe de altă parte, este probabil conștient de intențiile Kievului, dar le ignoră în observațiile sale. Pare de neînțeles, deoarece acestea au, fără îndoială, o influență asupra nivelului de suferință pe care se poate aștepta ca cetățenii să îl îndure în condiții de conflict militar. Cu cât motivele unei părți aflate în război sunt mai îndoielnice, cu atât mai puțin justificată din punct de vedere moral este cererea de sacrificiu.

Importanța echilibrului militar al puterii

Este la fel de de neînțeles că R. Merkel nu acordă nicio importanță rezultatului așteptat al acțiunilor războinice. Disponibilitatea de a accepta privațiunile crește odată cu convingerea că se poate câștiga un conflict armat. Acest lucru necesită fie superioritate militară, fie capacitatea de a duce un război de gherilă cu pierderi proprii controlabile.

De fapt, Ucraina nu este singura țară cu unități militare străine pe teritoriul său. Cuba încă așteaptă să intre în posesia Guantanamo, deși rezilierea tratatului cu SUA datează de mai bine de 50 de ani. Panama a primit Zona Canalului numai după ce un guvern pro-american a venit la putere. Palestina este încă ocupată de Israel, iar pe teritoriul sirian – împotriva voinței declarate a guvernului – se află în același timp forțe militare americane, turcești și israeliene. Cu toate acestea, niciunul dintre respectivele state nu decide să lupte în mod deschis împotriva unităților staționate ilegal. Motivul este simplu: ar exista amenințarea unor contraatacuri masive, iar o victorie militară ar fi exclusă de la bun început.

În cazul Ucrainei, niciun expert militar serios nu vede în prezent țara pe calea câștigătoare. Superioritatea militară a Rusiei este copleșitoare, iar livrările planificate de echipamente grele din partea Occidentului nu vor schimba mare lucru. Atunci când politicienii occidentali votează pentru noi livrări de arme în aceste condiții, ei provoacă în mod deliberat continuarea ostilităților. Afirmația că vor să consolideze poziția de negociere a Ucrainei se dovedește a fi parf în ochi, având în vedere raportul de forțe.

Annalena Baerbock a fost mai sinceră când a anunțat că vrea să ruineze Rusia. În acest fel, însă, ea își recunoaște indiferența față de suferința populației ucrainene. Faptul că șansele reale pentru o încetare a focului care existau la sfârșitul lunii martie au fost distruse de intervenția Occidentului face ca acest comportament să fie extrem de condamnabil.

Negocierea nu înseamnă capitulare

Reinhard Merkel subliniază faptul că negocierea nu înseamnă capitulare. Ucraina își poate menține poziția juridică dacă trebuie să accepte, de asemenea, că părți din teritoriul său rămân sub controlul Federației Ruse. El are o viziune specială asupra Crimeei, deoarece ”din fosta ocupație ilegală (…) a apărut starea stabilă a unei ordini pacificate”. Cucerirea acesteia de către Kiev este inacceptabilă pentru Merkel, care face apel la politicienii occidentali să refuze sprijinirea unor astfel de planuri. O poziție contestată de majoritatea criticilor, după cum se poate observa din genericul de început al publicației ”Karenia”.

În concluzie, Merkel pare să se ferească să atingă ”cartofii fierbinți”. Reflecțiile sale, concentrate pe suferința populației civile și pe responsabilitatea guvernului din punct de vedere etic, merită totuși recunoaștere. Cu toate acestea, din observațiile sale se poate trage concluzia greșită că atitudinea față de rezistența armată depinde exclusiv de amploarea victimelor. Prin urmare, pare indispensabilă luarea în considerare, în plus, a obiectivelor și a șanselor de succes ale părții atacate în conflict, precum și a intereselor adversarului. În cazul Ucrainei, următoarele decizii ar trebui să ia în considerare poziția Angelei Merkel, potrivit căreia Kievul trebuie să depună eforturi pentru o soluție negociată rapidă.