David Ray Griffin, profesor american de filozofie a religiei și teologie

La editura Peace Press a apărut o nouă carte a lui David Ray Griffin, intitulată ”Dorința Statelor Unite de a domina lumea”.

Dr. Daniele Ganser: ”Această nouă carte a lui David Ray Griffin este o lectură esențială pentru oricine dorește să înțeleagă latura întunecată a imperialismului american în contextul său global.” (Dr. Daniele Ganser, director al Institutului elvețian pentru Pace și Cercetare Energetică, autor a numeroase cărți, inclusiv NATO Secret Armies)

Din descrierea cărții:

Lucrarea urmărește traseul Imperiului American de la fondarea sa până la sfârșitul secolului XX, expunând falsitatea Singularității Americane – o versiune seculară a vechii idei că America a fost fondată și ghidată divin. Un epilog analizează ”sfârșitul secolului american”, în special sub influența administrațiilor Bush-Cheney, Obama și Trump.

Iată, mai jos, un fragment din carte.

CAPITOLUL 13: Dorința de dominație globală

După cum am văzut, sfârșitul Războiului Rece a reprezentat o oportunitate pentru susținătorii unui imperiu american cu adevărat global. Imperiul putea acum, fără a întâmpina rezistență susținută de sovietici, să cucerească țări care nu erau deschise la dominația economică a Statelor Unite. Totuși, în rândul membrilor de elită ai acestor susținători, existau divergențe cu privire la cât de agresiv ar trebui să folosească America puterea sa militară covârșitor de dominantă pentru a-și promova interesele.

O școală de gândire susținea punctul de vedere tradițional conform căruia puterea militară ar trebui folosită ca ultimă soluție, doar după ce eforturile economice și diplomatice au eșuat. Chiar și atunci, puterea militară nu ar trebui să fie folosită unilateral – cu excepția dublului continent american – ci doar sub acoperirea unei rezoluții a ONU sau cel puțin a unei alianțe multilaterale. Acest tip de imperialism, susținea școala de gândire, este, în cele din urmă, mai eficient, deoarece planurile sale imperialiste pot fi camuflate mai eficient – în parte prin utilizarea unei expresii inofensive precum ”globalizarea”, astfel încât să încurajeze cooperarea sau cel puțin să evite provocarea unei rezistențe masive.

Cealaltă școală de gândire a observat că acum, când Statele Unite au obținut în sfârșit superioritatea militară copleșitoare pe care o căutau de mult timp, ar trebui să o folosească. În parte pentru că puterea militară relativă a Americii este acum considerabil mai mare decât puterea sa economică relativă, în parte pentru că guvernul trebuie să țină ocupate corporațiile care furnizează material militar și în parte întrucât victoriile militare pot fi acum obținute mai repede. Mai mult, astfel de victorii ar avea un efect salutar asupra altor țări, care ar putea să se gândească să opună rezistență la propunerile SUA de restructurare a economiilor lor.

În ceea ce privește obiecția conform căreia această abordare ar fi contraproductivă, deoarece, fiind atât de vădit imperialistă, ar dezvălui adevăratele planuri ale Americii și ar genera astfel rezistență, respectiva școală de gândire mai militaristă a crezut în mod evident că puterea Americii este acum atât de mare, încât nu trebuie să-și facă griji cu privire la obiecție. Oricum ar fi, abordarea mai militaristă a punerii în aplicare a ceea ce Richard Falk a numit ”proiectul de dominație globală” (1) s-a dovedit cu siguranță instructivă. Acest capitol urmărește ascensiunea abordării mai militariste și dezvăluirea ei ulterioară.

Primele semne ale școlii militariste

Deși s-ar putea presupune că administrația Clinton a fost suficient de brutală în utilizarea puterii americane – atât în Irak, cât și în războiul NATO condus de SUA împotriva Serbiei – au existat americani, unii dintre ei în administrațiile Reagan și Bush I, care erau frustrați de faptul că Statele Unite, cu capacitatea lor unică de superputere, nu își foloseau puterea la potențialul maxim. O expresie timpurie a acestei atitudini a fost prezentată de Colin Powell, care a declarat la începutul anului 1992, în fața membrilor Congresului, că Statele Unite au nevoie de ”suficientă putere” pentru ”a descuraja orice adversar să viseze vreodată să ne provoace pe scena mondială”. Powell a spus chiar: ”Vreau să fiu un luptător de stradă”, care implantează în mintea potențialilor adversari că ”nu există niciun viitor în încercarea de a provoca forțele armate ale Statelor Unite”(2).

O declarație mai sistematică a apărut în prima versiune a documentului ”Defense Planning Guidance” (DPG) din 1992 al Pentagonului, redactat în principal de Paul Wolfowitz, pe atunci subsecretar al apărării, și de Lewis ”Scooter” Libby (care avea să devină șeful de cabinet al vicepreședintelui Cheney în administrația Bush II). Deși era un document clasificat, acesta a fost dezvăluit către New York Times(3). Printre pasajele dezvăluite public se numără următoarele:

Primul nostru obiectiv este de a preveni reapariția unui nou rival. Acest lucru necesită să ne străduim să împiedicăm orice putere ostilă să domine o regiune ale cărei materii prime, sub control consolidat, ar fi suficiente pentru a obține puterea globală. Aceste regiuni includ Europa de Vest, Asia de Est, teritoriul fostei Uniuni Sovietice și Asia de Sud-Vest. SUA trebuie să (…) construiască și să protejeze o nouă ordine care să convingă potențialii rivali că nu ar trebui să caute un rol mai mare sau să adopte o poziție mai agresivă pentru a-și proteja interesele legitime. (…) Trebuie să menținem mecanismele de descurajare a rivalilor potențiali de a-și asuma un rol regional sau global. (…) Vom avea responsabilitatea supremă de a aborda în mod selectiv acele eșecuri care amenință nu numai interesele noastre, ci și pe cele ale aliaților sau prietenilor noștri.(4)

Ar trebui remarcat faptul că, în conformitate cu Ghidul de planificare a apărării, Statele Unite, și nu Națiunile Unite, erau cele care trebuiau să ”stabilească și să protejeze” noua ordine. Dacă unii oameni presupun că Organizația Națiunilor Unite este un fel de guvern mondial, Washingtonul cu siguranță nu a avut niciodată această iluzie. Știe că, în măsura în care există deja un guvern mondial, acesta este reprezentat de Statele Unite. Faptul este ilustrat de împărțirea lumii de către armata americană în șase ”comandamente” militare (pe lângă Comandamentul Central [care acoperă 20 de țări, de la Afganistan la Egipt și Siria], mai există comandamentele african, european, nordic, pacific și sudic)(5). Mai mult, un articol din 2018 a fost intitulat ”Noua strategie de apărare a SUA: All the World Our Battlefield”(6).

În orice caz, printre ”interesele” identificate în proiectul de Ghid de Planificare a Apărării (DPG) se numără ”accesul la materii prime vitale, în special la petrolul din Golful Persic”, iar printre opțiunile menționate pentru protejarea acestor interese se numără acțiunea militară preventivă.

Andrew Bacevich a declarat că ”proiectul DPG a fost, de fapt, un proiect pentru o hegemonie globală americană permanentă”.(7) Bacevich a scris că ”Wolfowitz a fost indiscret” când a declarat deschis că ”calculele de putere și interesul propriu, mai degrabă decât altruismul și idealurile înalte, constituiau baza adecvată pentru determinarea strategiei” și s-a referit la proiectul Defense Planning Guidance (DPG) ca fiind ”indiscreția lui Wolfowitz” pentru care Wolfowitz a fost ”denunțat în lung și-n lat”(8).

În consecință, Pentagonul s-a distanțat de proiect, l-a retras și l-a rescris cu un limbaj mai blând. Dar ideile au rămas neschimbate. Ele au fost prezentate într-o serie de viitoare publicații cu trei teme principale:

1) Efectuarea de atacuri preventive;

2) Schimbarea guvernului într-o serie de țări, începând cu Irak;

3) Realizarea unei hegemonii globale complete.

Note și referințe:

(1) „Resisting the Global Domination Project: An Interview with Professor Richard Falk”, Frontline 20/8, 12-25 aprilie 2003).

(2) Colin Powell, Mărturie în fața Congresului, 1992.

(3) Patrick E. Tyler, „Excerpts From Pentagon’s Plan: ‘Prevent the Re-Emergence of a New Rival'”, New York Times, 8 martie 1992.

(4) Această afirmație este foarte asemănătoare cu una făcută despre Imperiul Roman de Joseph Schumpeter în 1919. Pentru Roma, a spus el, ”nu există niciun colț al lumii cunoscute în care să nu se pretindă că vreun interes este în pericol sau este chiar atacat. Dacă interesele nu erau romane, acestea ar fi fost cele ale aliaților Romei; iar dacă Roma nu ar fi avut aliați, aliații ar fi fost inventați. Dacă era cu totul imposibil să inventezi un astfel de interes, atunci onoarea națională fusese insultată. Lupta a fost întotdeauna asociată cu o aură de legalitate. Roma a fost mereu atacată de vecini vicioși. Întreaga lume era străbătută de o multitudine de dușmani; era evident că era de datoria Romei să se protejeze de intențiile lor, fără îndoială agresive.”

(5) Planul de comandă unită: zona de responsabilitate a comandanților, Departamentul de Apărare al SUA.

(6) Carl Conetta, ”Noua strategie de apărare a SUA: „All the World Our Battlefield”, Facebook, 19 ianuarie 2018 (www.facebook.com/notes/carl-conetta/the-new-us-defense-strategy-all-the-world-our-battlefield/10210916923466963)

(7) Andrew J. Bacevich, American Empire: The Realities and Consequences of U.S. Diplomacy (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2002), pagina 44.

(8) ibidem, pagina 45