Chiar și în Occidentul valorilor, doar cei care au asimilat mentalitatea corectă din punct de vedere politic ar trebui să aibă voie să se exprime.

Revista satirică franceză ”Charlie Hebdo” l-a ironizat pe Ayatollahul-șef iranian cu reprezentări pornografice, provocând mânia sfântă a Teheranului; Iranul a dispus închiderea Institutului francez de cercetare în Iran (IFRI). Guvernele occidentale și principalele mass-media și-au declarat imediat solidaritatea cu revista și cu Franța.

Desigur, orice fel de pornografie, inclusiv pornografia politică, ar trebui să fie permisă în numele libertății de exprimare. Cererea de libertate de exprimare pentru Iran pare a fi de necontestat – dar tocmai în țările în care această cerere este formulată cel mai tare libertatea de exprimare depinde totuși foarte mult de opinia exprimată. Exemple?

Standarde duble

Să o luăm pe Rita Panahi, o editorialistă conservatoare australiană de origine americană care lucrează pentru magnatul media Rupert Murdoch. Ea tocmai a scris pe Twitter:

”Așadar, contul meu este acum suspendat în țara lui Liberté & Charlie Hebdo pentru că am râs de această nebunie. Deci crezi că bărbații pot avea menstruație și dureri menstruale, @EmmanuelMacron? Când a renunțat Franța la libertatea de exprimare… și la bunul-simț?”.

Contul de Twitter al lui Panahi a fost suspendat în Franța în temeiul legilor franceze privind călușul, întrucât a postat pe Twitter o opinie, deși nu era nici pornografică, nici ofensatoare, ci pur și simplu avea sens.

Sau există cazul pe care profesorul Craig și președintele catedrei de engleză de la Universitatea St. Lawrence, Sarah L. Gates, l-a atras atenția într-un tweet recent:

”Este puțin ciudat că America ține discursuri de libertate în sprijinul Franței în legătură cu recenta amenințare a Iranului cu #CharlieHebdo, în timp ce un profesor asociat de la #Hamline tocmai a fost concediat pentru că a arătat picturi din secolele 14 și 16 ale lui Mahomed în clasa de istorie a artei.”

Cu un meme în limba engleză, poate că totul ar putea fi rezumat astfel:

”It is NOT hypocrisy when WE do it or don’t do it…” (”NU este ipocrizie atunci când NOI o facem sau nu o facem…”)

În ultimele luni, presa occidentală a reflectat protestele majore împotriva hijabului din Iran, care au urmat morții lui Mahsa Amimi. Protestele au fost descrise de unii jurnaliști drept o revoluție împotriva Republicii Islamice și prezentate ca o mișcare condusă de femei tinere. Este adevărat? Este o revoluție? Cât de mult din această situație face parte dintr-o campanie majoră de dezinformare din partea mass-media? Mazda Majidi, scriitoare, jurnalistă și activistă anti-război iraniană, care s-a întors recent din Iran în SUA, explică aici care este situația din Iran (și nu, nu veți auzi acest lucru din presa mainstream).