Președinții Rusiei, Iranului și Turciei s-au reunit pentru a discuta probleme critice referitoare la Asia de Vest, iar ocupația ilegală a SUA în Siria a fost un punct cheie al discuției.

Reuniunea la nivel înalt de la Teheran, dintre Iran-Rusia-Turcia, a fost un eveniment fascinant din mai multe puncte de vedere. În aparență despre procesul de pace de la Astana în Siria, lansat în 2017, declarația comună a summitului a menționat în mod corespunzător că Iranul, Rusia și (recent redenumită) Turcia vor continua, ”cooperând pentru a elimina teroriștii” din Siria și ”nu vor accepta noi fapte în Siria în numele înfrângerii terorismului”.

Aceasta este o respingere în bloc a unipolarității excepționaliste a ”războiului împotriva terorismului” care a condus cândva Asia de Vest.

Ținând piept șerifului global

Președintele rus Vladimir Putin, în propriul său discurs, a fost și mai explicit. El a subliniat ”pașii specifici pentru promovarea dialogului politic incluziv intrasirian” și, mai ales, a spus lucrurilor pe nume: ”Statele occidentale, conduse de SUA, încurajează puternic sentimentul separatist în unele zone ale țării și îi jefuiesc resursele naturale cu scopul de a destrăma în cele din urmă statul sirian”.

Prin urmare, vor exista ”pași suplimentari în formatul nostru trilateral”, cu scopul de a ”stabiliza situația din acele zone” și, în mod crucial, de a ”reda controlul guvernului legitim al Siriei”. La bine și la rău, zilele de jaf imperial se vor încheia.

Întâlnirile bilaterale din marja summitului – Putin/Raisi și Putin/Erdogan – au fost și mai intrigante. Contextul este esențial aici: întâlnirea de la Teheran a avut loc după vizita lui Putin în Turkmenistan, la sfârșitul lunii iunie, pentru cel de-al 6-lea summit caspic, unde au fost prezente toate națiunile riverane, inclusiv Iranul, și după călătoriile ministrului de externe Serghei Lavrov în Algeria, Bahrain, Oman și Arabia Saudită, unde s-a întâlnit cu toți omologii săi din Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG).

Momentul Moscovei

Așadar, vedem diplomația rusă împletindu-și cu grijă tapiseria geopolitică din Asia de Vest până în Asia Centrală – cu vecinii săi dornici să vorbească și să asculte Moscova. În forma actuală, înțelegerea cordială Rusia-Turcia tinde să se orienteze spre gestionarea conflictelor și este puternică în ceea ce privește relațiile comerciale. Iran-Rusia este un joc complet diferit: reprezintă mult mai mult un parteneriat strategic.

Prin urmare, nu-i deloc o coincidență faptul că Compania Națională de Petrol a Iranului (NIOC) a anunțat, la momentul summitului de la Teheran, semnarea unui acord de cooperare strategică de 40 de miliarde de dolari cu Gazprom din Rusia. Este cea mai mare investiție străină din istoria industriei energetice iraniene – foarte necesară de la începutul anilor 2000. Șapte acorduri, în valoare de 4 miliarde de dolari, se referă la dezvoltarea câmpurilor petroliere; altele se concentrează pe construcția de noi conducte de gaz de export și proiecte de GNL.

Consilierul de la Kremlin, Yury Ushakov, a dezvăluit cu deliciu că Putin și liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, în cadrul întâlnirii lor private, ”au discutat chestiuni conceptuale”. Traducere: în procesul complex și în evoluție al integrării Eurasiei, cele trei noduri cheie sunt Rusia, Iran și China, care își intensifică acum interconectarea. Parteneriatul strategic Rusia-Iran reflectă în mare măsură punctele-cheie ale parteneriatului strategic China-Iran.

Iranul spune ”nu” NATO

Khamenei, referitor la NATO, a spus lucrurilor pe nume: ”Dacă drumul este deschis pentru NATO, atunci organizația nu vede granițe. Dacă nu ar fi fost oprită în Ucraina, atunci, după un timp, alianța ar fi pornit un război sub pretextul Crimeei”.

Nu au existat scurgeri de informații cu privire la impasul în care se află Planul comun de acțiune cuprinzător (JCPOA) dintre SUA și Iran – dar este clar, pe baza negocierilor recente de la Viena, că Moscova nu va interveni în deciziile nucleare ale Teheranului. Nu numai că Teheran-Moscova-Beijing sunt pe deplin conștienți de cine împiedică JCPOA să revină pe calea cea bună, dar văd și cum acest proces de blocaj contraproductiv împiedică Occidentul colectiv să aibă accesul atât de necesar la petrolul iranian.

Apoi, există frontul armelor. Iranul este unul dintre liderii mondiali în producția de drone: Pelican, Arash, Homa, Homa, Chamrosh, Jubin, Ababil, Bavar, drone de recunoaștere, drone de atac, chiar drone kamikaze, ieftine și eficiente, desfășurate în principal de pe platformele navale din Asia de Vest.

Poziția oficială a Teheranului este de a nu furniza arme națiunilor aflate în război – ceea ce ar invalida, în principiu, ”informațiile” dubioase ale SUA privind furnizarea lor către Rusia în Ucraina. Cu toate acestea, livrările s-ar putea întâmpla oricând sub radar, având în vedere că Teheranul pare foarte interesat să cumpere sisteme rusești de apărare aeriană și avioane de luptă de ultimă generație. După încheierea embargoului impus de Consiliul de Securitate al ONU, Rusia poate vinde Iranului orice arme convenționale pe care le consideră necesare.

Analiștii militari ruși sunt fascinați de concluziile la care au ajuns iranienii atunci când s-a stabilit că nu vor avea nicio șansă în fața unei armate NATO; în esență, ei au pariat pe un război de gherilă la nivel de pro (lecție învățată din Afganistan). În Siria, Irak și Yemen, au desfășurat instructori pentru a-i ghida pe săteni în lupta lor împotriva Salafi-jihadiștilor; au produs zeci de mii de puști cu lunetă de calibru mare, ATGM-uri și arme termice; și, bineînțeles, și-au perfecționat liniile de asamblare a dronelor (cu camere excelente pentru a supraveghea pozițiile americane).

Ca să nu mai spunem că, simultan, iranienii construiau rachete cu rază lungă de acțiune destul de capabile. Nu e de mirare că analiștii militari ruși estimează că au multe de învățat din punct de vedere tactic de la iranieni – și nu numai pe frontul dronelor.

Baletul Putin-Sultan

Să trecem acum la întâlnirea Putin-Erdogan – întotdeauna un balet geopolitic care atrage atenția, mai ales dacă ținem cont de faptul că sultanul nu s-a decis încă să se urce în trenul de mare viteză al integrării Eurasiei.

Putin și-a ”exprimat în mod diplomatic recunoștința” pentru discuțiile privind problemele legate de alimente și cereale, reiterând în același timp că ”nu toate problemele privind exportul de cereale ucrainene din porturile din Marea Neagră sunt rezolvate, dar se fac progrese”.

Putin s-a referit la ministrul turc al apărării, Hulusi Akar, care la începutul acestei săptămâni a dat asigurări că înființarea unui centru de operațiuni la Istanbul, stabilirea unor controale comune la punctele de ieșire și de sosire din porturi și monitorizarea atentă a siguranței navigației pe rutele de transfer sunt probleme care ar putea fi rezolvate în zilele următoare.

Se pare că Putin-Erdogan au discutat și despre Nagorno-Karabah (fără detalii).

Ceea ce câteva scurgeri de informații cu siguranță nu au dezvăluit este că, în ceea ce privește Siria, din punct de vedere practic, situația este blocată. Acest lucru favorizează Rusia – a cărei prioritate principală, în forma actuală, este Donbass. Vicleanul Erdogan știe acest lucru – și de aceea este posibil să fi încercat să extragă unele ”concesii” privind ”chestiunea kurdă” și Nagorno-Karabah. Indiferent ce cred cu adevărat Putin, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patrușev, și vicepreședintele Dmitri Medvedev despre Erdogan, ei evaluează cu siguranță cât de neprețuit este să cultive un partener atât de haotic, capabil să înnebunească total Occidentul colectiv.

În această vară, Istanbulul s-a transformat într-un fel de a treia Romă, cel puțin pentru turiștii ruși expulzați din Europa: sunt peste tot. Însă, cea mai crucială evoluție geoeconomică din aceste ultime luni este că prăbușirea provocată de Occident a liniilor comerciale/de aprovizionare de-a lungul granițelor dintre Rusia și UE – de la Marea Baltică la Marea Neagră – a evidențiat în cele din urmă înțelepciunea și sensul economic al Coridorului internațional de transport nord-sud (INTSC): un succes major de integrare geopolitică și geoeconomică Rusia-Iran-India.

Când Moscova vorbește cu Kievul, vorbește prin Istanbul. NATO, după cum bine știe Sudul Global, nu face diplomație. Așa că orice posibilitate de dialog între ruși și câțiva occidentali educați are loc în Turcia, Armenia, Azerbaidjan și Emiratele Arabe Unite. Asia de Vest, precum și Caucazul, de altfel, nu au subscris la isteria sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei.

Spuneți-i adio ”tipului cu teleprompterul”

Acum comparați toate cele de mai sus cu recenta vizită în regiune a așa-numitului ”lider al lumii libere”, care alternează cu veselie între a da mâna cu persoane invizibile și a citi – la propriu – tot ce se derulează pe un teleprompter. Este vorba, desigur, de președintele american Joe Biden.

Fapt: Biden a amenințat Iranul cu lovituri militare și, în mod arogant, i-a rugat pe saudiți să pompeze mai mult petrol pentru a compensa ”turbulențele” de pe piețele energetice globale cauzate de isteria colectivă a vestului în materie de sancțiuni. Context: absența flagrantă a oricărei viziuni sau a ceva care să semene măcar cu un proiect de plan de politică externă pentru Asia de Vest.

Astfel, prețurile petrolului au sărit în mod corespunzător în sus după călătoria lui Biden: țițeiul Brent a crescut cu peste patru procente, ajungând la 105 dolari pe baril, readucând prețurile la peste 100 de dolari după o perioadă de acalmie de câteva luni.

Miezul problemei este că, dacă OPEC sau OPEC+ (care include Rusia) vor decide vreodată să își mărească livrările de petrol, o vor face pe baza deliberărilor lor interne și nu sub presiunea excepționalistă.

În ceea ce privește amenințarea imperială cu lovituri militare asupra Iranului, aceasta se califică drept demență pură. Întregul Golful Persic – ca să nu mai vorbim de întreaga Asie de Vest – știe că, dacă SUA/Israel ar ataca Iranul, represaliile feroce s-ar evapora pur și simplu odată cu producția de energie a regiunii, cu consecințe apocaliptice, inclusiv prăbușirea a trilioane de dolari în produse derivate.

Biden a avut apoi tupeul să spună: ”Am făcut progrese în consolidarea relațiilor noastre cu statele din Golf. Nu vom lăsa un vid pe care Rusia și China să-l umple în Orientul Mijlociu”.

Ei bine, în viața reală, ”națiunea indispensabilă” este cea care s-a transformat de la sine într-un vid. Numai vasalii arabi cumpărați și plătiți – majoritatea monarhi – cred în construirea unui ”NATO arab”(copyright Regele Abdullah al Iordaniei) pentru a face față Iranului. Rusia și China sunt deja peste tot în Asia de Vest și nu numai.

De-dollarizarea, nu doar integrarea eurasiatică

Nu doar noul coridor logistic de la Moscova și Sankt Petersburg până la Astrahan și apoi, prin Marea Caspică, până la Enzeli în Iran și mai departe până la Mumbai agită lucrurile. Este vorba despre creșterea comerțului bilateral care ocolește dolarul american. Este vorba despre BRICS+, din care Turcia, Arabia Saudită și Egiptul abia așteaptă să facă parte. Este vorba despre Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS), care acceptă în mod oficial Iranul ca membru cu drepturi depline în luna septembrie a acestui an (și în curând și Belarusul). Este vorba despre BRICS+, OCS, ambițioasa Inițiativă Belt and Road (BRI) a Chinei și Uniunea Economică Eurasiatică (UEEA), interconectate în drumul lor către un Parteneriat Eurasiatic extins.

Este posibil ca Asia de Vest să mai adăpostească încă o mică colecție de vasali imperiali cu suveranitate zero care depind de ”asistența” financiară și militară a Occidentului, dar asta pare de domeniul trecutului. Viitorul este ACUM – cu primele trei BRICS (Rusia, India, China) coordonându-și încet, dar sigur, strategiile care se suprapun în Asia de Vest, cu Iranul implicat în toate.

Și mai intervine și Marea Imagine Globală: indiferent de circumvoluțiunile și schemele stupide de tipul ”plafonării prețului petrolului” inventate de SUA, realitatea este că Rusia, Iranul, Arabia Saudită și Venezuela – cele mai puternice națiuni producătoare de energie – sunt absolut sincronizate: cu privire la Rusia, la Occidentul colectiv și la nevoile unei lumi multipolare reale.