Se va elibera Sudul Global de datoria dolarizată?

Noua carte a lui Michael Hudson analizează urgenta reașezare a economiei mondiale

Cu ”Destinul civilizației: Capitalism financiar, capitalism industrial sau socialism”, Michael Hudson, unul dintre cei mai importanți economiști independenți din lume, ne-a oferit, probabil, cel mai bun manual despre unde ne aflăm, cine este la conducere și dacă îi putem ocoli.

Haideți să sărim direct în miezul problemei. Hudson începe cu o analiză a etosului ”ia banii și fugi”, însoțit de dezindustrializare, în condițiile în care 90% din veniturile corporațiilor din SUA sunt ”folosite pentru răscumpărarea de acțiuni și plata dividendelor cu scopul de a susține prețul acțiunilor companiilor”.

Acest lucru reprezintă apogeul strategiei politice a ”capitalismului financiar”: ”capturarea sectorului public și transferul puterii monetare și bancare” către Wall Street, City of London și alte centre financiare occidentale.

Întregul Sud Global va recunoaște cu ușurință modus operandi imperial: ”Strategia imperialismului militar și financiar al SUA este de a instala oligarhii și dictaturi clientelare și de a-și înarma aliații pentru a se alătura luptei împotriva adversarilor desemnați, subvenționând nu numai costurile imperiului pentru fabricarea războiului (”apărare”), ci chiar și programele de cheltuieli interne ale națiunii imperiale.” Aceasta este antiteza lumii multipolare susținute de Rusia și China.

Pe scurt, actualul nostru Război Rece 2.0 ”este practic purtat de capitalismul financiar centrat pe SUA, care sprijină oligarhiile rentiere, împotriva națiunilor care încearcă să construiască o autonomie mai extinsă și o prosperitate internă”.

Hudson ne amintește în mod prevăzător de Aristotel, care ar spune că este în interesul finanțiștilor să își exercite puterea împotriva societății în general: ”Clasa financiară a fost, din punct de vedere istoric, principalul beneficiar al imperiilor, acționând ca agenți de colectare.”

Așadar, în mod inevitabil, principala pârghie imperială asupra lumii, o adevărată ”strategie de subdezvoltare”, a trebuit să fie financiară: instrumentalizarea presiunii FMI pentru ”transformarea infrastructurii publice în monopoluri privatizate și inversarea reformelor pro-muncă din secolul al XX-lea” prin intermediul acelor ”condiționalități” notorii pentru împrumuturi.

Nu e de mirare că Mișcarea Nealiniaților (NAM), înființată la Belgrad în 1961 cu 120 de națiuni și 27 de observatori, a devenit o amenințare pentru strategia globală a SUA. Acestea din urmă au ripostat, în mod previzibil, cu o serie de războaie etnice și cu primele întruchipări ale revoluției de culoare – fabricând dictaturi la scară industrială, de la Suharto la Pinochet.

Punctul culminant a fost o adunare cataclismică la Houston, pe 19 decembrie 1990, în care s-a ”sărbătorit” dizolvarea URSS. FMI și Banca Mondială ”au elaborat un plan pentru ca liderii Rusiei să impună austeritate și să își dea activele – nu a contat cui – într-un val de ”terapie de șoc”, cu scopul de a lăsa ca presupusa magie a liberei inițiative să creeze o situație de liber-schimbare neoliberală”.

Pierdut într-un deșert romantic al datoriilor

Într-o mare măsură, nostalgia pentru violarea și jefuirea Rusiei anilor 1990 alimentează ceea ce Hudson definește ca fiind Noul Război Rece, în care Diplomația Dolarului trebuie să își afirme controlul asupra fiecărei economii străine. Noul Război Rece nu este purtat doar împotriva Rusiei și Chinei, ”ci împotriva oricărei țări care se împotrivește privatizării și financiarizării sub patronajul SUA”.

Hudson ne amintește cum politica Chinei ”a urmat aproape aceeași cale a protecționismului american din 1865 până în 1914 – subvenții de stat pentru industrie, investiții de capital masive în sectorul public… și cheltuieli sociale în educație și sănătate menite a îmbunătăți calitatea și productivitatea forței de muncă. Acest lucru nu se numea marxism în Statele Unite; era pur și simplu modul logic de a privi industrializarea, ca parte a unui sistem economic și social amplu”.

Dar apoi, capitalismul financiar – sau de cazinou – a luat avânt și a lăsat economia americană în principal cu ”surplusuri agricole din agrobusiness și monopoluri în tehnologia informației (dezvoltate în mare parte ca un produs secundar al cercetării militare), hardware militar și brevete farmaceutice (bazate pe banii publici de pornire – finanțarea cercetării), capabile să extragă o rentă de monopol, în timp ce se bucură de o mare scutire de taxe prin utilizarea centrelor bancare offshore.”

Acesta este actualul stat al Imperiului: bazându-se doar ”pe clasa sa rentieră și pe diplomația dolarului”, cu prosperitatea concentrată în vârful de unu la sută din elitele establishmentului. Corolarul inevitabil este diplomația americană care impune sancțiuni ilegale și unilaterale Rusiei, Chinei și oricui îi sfidează diktaturile.

Economia SUA este într-adevăr un remake postmodern șchiop al imperiului roman târziu: ”dependentă de tributul străin pentru supraviețuirea sa în economia rentieră globală de astăzi”. Introduceți corelația dintre un prânz gratuit în declin și frica totală: ”De aceea, Statele Unite au înconjurat Eurasia cu 750 de baze militare”.

În mod încântător, Hudson se întoarce la Lactantius, la sfârșitul secolului al III-lea, descriind imperiul roman în Institutele divine, cu scopul de a sublinia paralelele cu versiunea americană: ”Ca să-i înrobească pe cei mulți, cei lacomi au început să își însușească și să acumuleze bunurile necesare vieții și să le țină bine închise, pentru ei înșiși. Ei au făcut acest lucru nu de dragul umanității (inexistente), ci pentru a aduna toate lucrurile ca produse ale lăcomiei și avariției lor. În numele dreptății, ei au făcut legi nedrepte pentru a sancționa furturile și avariția lor împotriva puterii mulțimii. În felul acesta au profitat la fel de mult prin autoritate ca și prin puterea armelor sau prin răutatea vădită.”

Socialism sau barbarie

Hudson încadrează succint problema centrală cu care se confruntă lumea de astăzi: dacă ”banii și creditele, pământul, resursele naturale și monopolurile vor fi privatizate și concentrate în mâinile unei oligarhii rentiere sau vor fi folosite pentru a promova prosperitatea și creșterea generală. Acesta este, în esență, un conflict între capitalismul financiar vs. socialismul ca sisteme economice”.

Ca să avanseze în această luptă, Hudson propune un program contra-rentier, care ar trebui să fie proiectul suprem al Sudului Global pentru o dezvoltare responsabilă: proprietatea publică a monopolurilor naturale; infrastructura de bază cheie în mâini publice; autosuficiența națională – în mod crucial, în ceea ce privește crearea de bani și credite; protecția consumatorilor și a forței de muncă; controlul capitalului – pentru a preveni împrumutul sau denominarea datoriilor în valută străină; impozite pe venitul necâștigat, cum ar fi chiria economică; impozitarea progresivă; un impozit pe terenuri (”va împiedica ca valoarea crescândă a chiriei terenurilor să fie pusă gaj la bănci pentru a obține credite care să crească prețurile imobiliarelor”); utilizarea surplusului economic pentru investiții de capital tangibil; și autosuficiența națională în domeniul alimentar.

Întrucât Hudson pare să fi acoperit toate temele, la sfârșitul cărții am rămas cu o singură întrebare de bază. L-am întrebat cum a analizat discuțiile actuale dintre Uniunea Economică Eurasiatică (EAEU) și chinezi – și dintre Rusia și China, mai departe – ca fiind capabile să ofere un sistem financiar/monetar alternativ. Pot ei să vândă acest sistem alternativ pentru cea mai mare parte a planetei, ferindu-se în același timp de hărțuirea financiară imperială?

Hudson a avut amabilitatea de a răspunde cu ceea ce ar putea fi considerat rezumatul unui întreg capitol de carte: ”Pentru a avea succes, orice reformă trebuie să fie la nivelul întregului sistem, nu doar a unei singure părți. Economiile occidentale de astăzi au devenit financiarizate, lăsând crearea de credite în mâini private – credite cu care se obțin câștiguri financiare în detrimentul economiei industriale… Acest scop s-a răspândit ca o lepră în economii întregi – modelele lor comerciale (dependența de exporturile de produse agricole și petroliere ale SUA și de tehnologia IT), relațiile de muncă (antisindicalism și austeritate), proprietatea funciară (agricultură de plantație deținută de străini în locul autosuficienței interne și a autosuficienței în ceea ce privește cerealele) și teoria economică însăși (tratarea finanțelor ca parte a PIB-ului, nu ca un cap de afișaj care sifonează veniturile atât de la muncă, cât și din industrie).”

Hudson avertizează că ”pentru a se elibera de dinamica capitalismului financiar prădător sponsorizat de Statele Unite și de sateliții săi, țările străine trebuie să fie autosuficiente în ceea ce privește producția alimentară, energia, tehnologia și alte nevoi de bază. Acest lucru necesită o alternativă la ”comerțul liber” al SUA și la ”comerțul echitabil” și mai naționalist al acesteia (care consideră ”neloială” orice concurență străină față de industria deținută de SUA). În plus, necesită o alternativă la FMI, Banca Mondială și OIM (din care Rusia tocmai s-a retras). Și, din păcate, o alternativă necesită, de asemenea, o coordonare militară, cum ar fi SCO [Organizația de Cooperare de la Shanghai], pentru a se apăra împotriva militarizării capitalismului financiar centrat pe SUA.”

Hudson vede totuși ceva lumină în față: ”În ceea ce privește întrebarea dvs. dacă Rusia și China pot ”vinde” această viziune a viitorului țărilor din Sudul Global și din Eurasia, ar trebui să devină mult mai ușor până la sfârșitul veriu. Un produs secundar major (nu neintenționat) al războiului NATO din Ucraina este creșterea bruscă a prețurilor la energie și alimente (și a prețurilor de transport maritim). Fenomenul va arunca balanța de plăți a multor țări din Sudul Global și a altor țări într-un deficit puternic, creând o criză pe măsură ce datoriile lor denominate în dolari către deținătorii de obligațiuni și bănci vor ajunge la scadență.”

Principala provocare pentru majoritatea țărilor din Sudul Global este evitarea intrării în incapacitate de plată:

”Majorarea ratelor dobânzilor în SUA a crescut cursul de schimb al dolarului nu numai față de euro și yenul japonez, ci și față de statele din Sudul Global și alte țări. Acest lucru înseamnă că o parte mult mai mare din veniturile lor și din veniturile din exporturi trebuie să fie plătită pentru serviciul datoriei externe – și pot evita intrarea în incapacitate de plată numai dacă renunță la alimente și petrol. Așadar, ce vor alege? FMI se poate oferi să creeze DST-uri pentru a le permite să plătească – prin a se îndatora și mai mult în dolari, supunându-se planurilor de austeritate ale FMI și cererilor de a vinde și mai mult din resursele lor naturale, păduri și apă.”

Așadar, cum să ne eliberăm de datoria dolarizată? ”Au nevoie de o masă critică. Ea nu era disponibilă în anii 1970, când s-a discutat pentru prima dată despre o Nouă Ordine Economică Internațională. Dar astăzi devine o alternativă viabilă, datorită puterii Chinei, a resurselor Rusiei și a celor ale țărilor aliate, precum Iranul, India și alte țări din Asia de Est și Asia Centrală. Așadar, bănuiesc că se conturează un nou sistem economic mondial. Dacă acesta va reuși, ultimul secol – de la sfârșitul Primului Război Mondial și dezastrul pe care l-a lăsat – va părea un lung ocol al istoriei, revenind acum la ceea ce păreau a fi idealurile sociale de bază ale economiei clasice – o piață liberă de proprietarii care caută chirii, monopoluri și finanțe prădătoare.”

Hudson concluzionează reiterând despre ce este vorba cu adevărat în Noul Război Rece: ”Pe scurt, este un conflict între două sisteme sociale diferite, fiecare cu propria filozofie despre cum funcționează societățile. Vor fi ele planificate de centrele financiare neoliberale centrate la New York, susținute de neoconservatorii de la Washington, sau vor fi genul de socialism pe care sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea l-au imaginat – o ”piață” și, într-adevăr, o societate liberă de rentieri? Vor fi socializate monopolurile naturale, cum ar fi terenurile și resursele naturale, și vor fi folosite pentru a finanța creșterea internă și locuințele sau vor fi lăsate în seama intereselor financiare pentru a transforma chiriile în dobânzi care se vor răsfrânge asupra veniturile consumatorilor și ale întreprinderilor? Și, mai presus de toate, își vor crea guvernele proprii bani și își vor dirija activitatea bancară pentru a promova prosperitatea internă sau vor lăsa băncile private (ale căror interese financiare sunt reprezentate de băncile centrale) să preia controlul de la trezoreriile naționale?”.