Înghețat și flămând pentru victoria finală

Trump a avut ceva bun. El a evitat să înceapă obișnuitul război prezidențial american. Sunt războaiele pe care un președinte trebuie să le ducă atunci când structurile americane au chef și când sistemul de la Washington consideră că situația de escaladare este coaptă. Lipsa de voință a lui Trump în a se angaja într-un astfel de război a fost esențială pentru a împiedica cu orice preț posibila sa realegere.

Trump, la rândul său, trebuie să nu-și fi crezut urechilor și ochilor când a luat cunoștință de atacul asupra sa dinspre Europa de Vest. Tirul a fost îndreptat împotriva oricărei încercări din partea Statelor Unite de a ajunge la o înțelegere cu Rusia. Sub conducerea doamnei Merkel, în calitate de cancelar german, am menținut relația cu cei care preferau să trateze cu președintele Obama. Nu ne-am gândit la nimic altceva de spus despre Rusia decât să clasificăm cea mai mare țară de pe glob drept ”putere regională”. Aparent în totală ignoranță a faptului că o Rusie tratată corespunzător de către alte state este, de asemenea, un etalon. Un etalon pentru măsura în care statele din tabăra globală americană se pot mișca în funcție de propriile interese, cu un posibil spațiu liber față de dominația americană. Pentru Germania, criteriul de referință este acordul privind gazele naturale dintre Bonn și Moscova, din anii 1970.

Joe Biden a dat OK-ul, așa cum ne-a obișnuit în lanțul nesfârșit de războaie americane un președinte provenit din rândurile democraților. Dacă ne uităm la lista marilor donatori ai campaniei electorale americane de miliarde de dolari, putem localiza regiunile în care conservele de caviar au fost golite cu lingura încă de atunci. Lovitura de începere a noii campanii de război a SUA, de data aceasta de anvergură mondială – fără Trump – a fost trasă în urmă cu un an. Atunci, președintele Joe Biden, în obișnuita sa abordare diplomatică, l-a numit pe președintele rus Putin ”ucigaș”, iar restul lumii a pus-o pe seama vârstei șefului de la Casa Albă. Apoi expresia s-a extins în întreaga lume: Ucraina, Taiwan, Singkiang. Gestul creează impresia că zarurile sunt aruncate în SUA în favoarea unei ”mări de sânge” pe continentul euro-asiatic.

Punctele fierbinți ale conflictului sunt înșirate pe o sfoară regională, iar fitilul este la Washington. Acolo se acceptă în mod evident că lumea își va forma o părere despre ceea ce a determinat SUA să declanșeze războiul din Ucraina și Taiwan acum, după ce președintele american Trump a vrut să pună capăt războaielor pentru că patria-mamă amenința să se scufunde în haos. Oare factorul Nuland despre banii investiți va fi acum criteriul pentru un război global? Cât mai durează până la detonare?

Președintele Biden are suficientă experiență în construirea mecanismului de aprindere cu care pot fi declanșate războaiele. Numai istoria războiului din Ucraina arată clar acest lucru.

Cuvintele președintelui francez Macron după vizita sa la Moscova ne răsună încă în urechi. Rusia are întrebări legitime cu privire la situația de securitate din Europa. Are dreptul de a primi răspuns la aceste întrebări. Trebuie doar să ne amintim aroganța domnului NATO-Stoltenberg în jocul patetic de a refuza să vorbească cu Rusia. Dacă nu cumva vizita a doamnei Nuland, din octombrie 2021, a fost ceea ce la Washington se înțelege prin ”discuții”? Din câte se pare și conform dezbaterilor publice de la Moscova, vizita nu a fost nici mai mult nici mai puțin decât oferta americană de ”capitulare necondiționată”. De atunci, doamna ministru Baerbock și ceilalți nu au obosit să vorbească despre un ”atac neprovocat al Rusiei asupra Ucrainei, pe 24 februarie 2022”.

Cum rămâne cu cei 15.000 de morți în luptele din zonele Minsk II, din 2014 încoace? Cum rămâne cu desfășurarea armatei ucrainene în fața Donețkului și Luhanskului și cu atacul asupra zonelor Minsk II lansat de armata lui Zelensky pe 16 februarie 2022?

Ce a făcut guvernul german la vremea respectivă pentru a-l împiedica pe președintele ucrainean Zelensky să pună în aplicare decizia luată cu un an în urmă, aparent la instigarea americanilor, de a aduce Crimeea și teritoriile Minsk II ”acasă la imperiu” prin mijloace militare?

Este cert că mașinăria de război occidentală face tot posibilul pentru a lucra la o situație, după încheierea ostilităților, în care niciuna dintre aceste întrebări nu mai poate fi pusă. În acest scop, în Germania se folosesc macetele mediatice și se mobilizează grupurile de luptă ale ”organizațiilor neguvernamentale” controlate din exterior, prin intermediul cărora oricine îndrăznește să vorbească poate fi pus în ”colțul NAZI”. Nu mai este nevoie să explicăm 1937. Este suficient să ne referim la situația de astăzi a ”fostei” opinii publice.

Olaf Scholz și Dr. Rolf Mützenich sunt, ca să spunem așa, exemplele principale ale acestei evoluții. Dacă doamna Baerbock nu ar fi făcut o astfel de gafă, guvernul federal ar fi arătat altfel. Atunci nu ar mai exista nici cancelarul Olaf Scholz și nici „coloana vertebrală politică” a acestuia, în persoana liderului partidului parlamentar SPD, Dr. Rolf Mützenich. Este de fapt admirabil să poți detecta ”rațiunea reziduală” la ambii politicieni în cea mai dificilă situație de peste o sută de ani. Când vezi cu câtă furie reprezentanții ONG-urilor se dezlănțuie împotriva celor doi pentru a putea implica Germania în războiul împotriva Rusiei, ți se taie răsuflarea.

Nu trebuie uitată ”echipa de vânătoare” internă a guvernului, formată din doamna din Düsseldorf, Hofreiter, fanul afilierii americane, și un tovarăș al cărui scop este, se pare, să-l termine pe Olaf Scholz (atât de pregătit de furtună și în aceste zile), încât să poată fi înlocuit în cele din urmă cu Friedrich Merz.