Putin vrea o ciocnire a civilizațiilor. Se lasă ”Occidentul” păcălit?

În mijlocul ororii punctuale a invaziei Rusiei în Ucraina, zona de război în expansiune din Europa pare să fi devenit o zonă de confort pentru o mare parte din establishmentul politic american. În discursul său despre starea națiunii, președintele Biden a declarat că, în fața agresiunii lui Vladimir Putin, ”vedem o Europă mai unificată, un Occident mai unificat”. El are dreptate. Naționaliștii polonezi și birocrații Uniunii Europene sunt brusc frați de arme. Acasă, republicanii și democrații au lăsat deoparte divergențele privind schimbările climatice și dreptul la vot pentru un inamic care pare să fi ieșit din distribuția centrală a Războiului Rece: Un imperiu al răului este din nou în marș în Europa.

Invazia Rusiei a oferit, de asemenea, echivalentul geopolitic al resuscitării cardio-respiratorii pentru NATO. Solicitările perene ale Washingtonului ca europenii să-și plătească partea lor pentru organizația de securitate care îi apără au fost întâmpinate cu un vot fără precedent în Germania pentru a crește bugetul militar al țării sale și implicit contribuția la alianță. Turcia – timp de ani de zile un membru necinstit al NATO care a cumpărat arme de la domnul Putin și a încheiat alianțe tactice cu acesta – a revenit în rândurile NATO ca membru cu drepturi depline, după ce a furnizat dronele Bayraktar, care ar fi frustrat forțele Rusiei. În plus, a închis strâmtorile Bosfor și Dardanele pentru navele de război.

Unificarea în Europa despre care vorbește dl Biden este cu siguranță reală, dar, într-un paradox crud, coeziunea europeană pare realizabilă doar prin legarea în continuare de catargul puterii și prerogativelor americane. Ideea unei Europe autonome din punct de vedere geopolitic, care să acționeze independent de Statele Unite – o viziune dragă din punct de vedere istoric francezilor – devine rapid de neconceput. Deși acest fapt nu reușește uneori să fie receptat la Washington, europenii trăiesc în Europa și își evaluează amenințările în mod diferit de furnizorii lor de securitate americani, aflați la 8.000 de kilometri de Moscova. Cu cât Europa și America își confundă mai mult interesele de securitate, cu atât mai puțin Europa își poate dezvolta propriul loc în lume și poate juca rolul de mediator între Statele Unite și puterile rivale.

Dar cea mai mare problemă este că ”Occidentul”, unificat și angajat în lupta împotriva autoritarismului, așa cum pretinde a fi, dă el însuși semne de împărtășire a logicii extrem de elaborate a domnului Putin privind identitatea civilizațională și conflictul. Rezultatul poate fi o competiție escaladată în care fiecare adversar îl provoacă pe celălalt să creadă că identitatea sa civilizațională umflată este – existențial – în joc.

Asta pentru că agresiunea domnului Putin a reînviat, de asemenea, o altă idee: civilizația occidentală. Într-un discurs notabil ținut în Polonia în 2017, Donald Trump a încercat din răsputeri să reînvie ideea apărării civilizației occidentale, dar pentru liberalii occidentali au fost mai mult cuvinte goale de la un om care a pus la îndoială existența NATO. Acum, discuția despre Occident a revenit, iar termenii care o însoțesc, ”lumea liberă” și ”civilizația occidentală”, au fost chemați la datorie.

Unul dintre lucrurile izbitoare despre civilizația occidentală este că nu-i deosebit de veche. A ieșit în evidență în timpul Primului Război Mondial, când lupta împotriva Germaniei și a aliaților săi – imperiile otoman și austro-ungar – a fost concepută de liberalii anglofoni ca un război al civilizației occidentale împotriva despotismului oriental. John Maynard Keynes, un liberal cosmopolit, era convins că exista o prăpastie de civilizație chiar și între germani și anglo-saxoni, în timp ce rușii, deși aliați cu Occidentul, se aflau mult dincolo de modernitatea occidentală. În urma Primului Război Mondial, în universitățile americane de elită au început să se predea cursuri despre civilizația occidentală.

La începutul Războiului Rece, termenul de ”lume liberă” a suplinit termenul de ”Occident”, deoarece puterea americană a cerut un stindard mai cuprinzător la nivel global, care să-i poată mobiliza pe sud-vietnamezi, indonezieni și alții în războiul împotriva ”societăților sclavagiste” comuniste. Cu toate acestea, după Războiul Rece, gânditorii americani conservatori, precum Samuel Huntington, au reînviat ideea de civilizație occidentală ca o modalitate de a dramatiza modul în care un set de valori se afla acum sub asediul unor noi amenințări: migranți, teroriști și relativiști morali.

Sfârșitul Războiului Rece ar fi trebuit să dizolve diviziunea Est-Vest. Nimeni nu și-a asumat acest lucru mai mult decât domnul Putin însuși, care a fost cândva dornic să se alăture clubului Occidentului. Când a venit la putere pentru prima dată la începutul secolului, s-a jucat cu ideea ca Rusia să adere la NATO. ”Când o să ne invitați să aderăm la NATO?”. l-ar fi întrebat dl Putin pe secretarul general al alianței, George Robertson, în 2000. Când dl Robertson i-a explicat că clubul avea un proces de înscriere, dl Putin l-a refuzat: ”Ei bine, nu stăm la rând cu o mulțime de țări care nu contează”.

În acea perioadă era încă imaginabil că și Uniunea Europeană ar putea include într-o zi Rusia. La sfârșitul Războiului Rece, președintele Franței, François Mitterrand, a lansat chiar ideea unei noi organizații – o Confederație Europeană – care ar include în mod evident Rusia sovietică, dar nu și Statele Unite. În primii săi ani la putere, dl Putin a fost privit pozitiv de politicienii și jurnaliștii occidentali. Thomas L. Friedman, de la The Times, și-a sfătuit cititorii să ”continue să-l încurajeze pe Putin” în 2001, în timp ce Madeleine Albright l-a numit ”o persoană capabilă”, iar Bill Clinton l-a considerat o persoană cu care ”Statele Unite pot face afaceri”.

Domnul Clinton a avut poate mai multă dreptate decât credea. Atitudinea tranzacțională pe care a identificat-o părea a fi cheia pentru a-l înțelege pe președintele Rusiei. Domnul Putin a moștenit o viziune foarte particulară despre ceea ce era de fapt Occidentul. Pentru el, acesta era, potrivit lui Gleb Pavlovsky (un fost consilier apropiat) sinonim cu ordinea capitalistă liberală, înțeleasă în termeni de caricatură sovietică: tolerarea oligarhilor, privatizarea industriilor de stat, acceptarea mitei, diminuarea implicării statului și o oarecare aparență de împărțire a puterii. Dl Putin a considerat că predecesorii săi Mihail Gorbaciov și Boris Elțîn au eșuat pentru că nu au reușit să înțeleagă acest lucru.

Domnul Putin însuși a acționat ca un susținător al Occidentului în multe privințe. A aderat cu curaj la ”războiul global împotriva terorismului”, permițând mai târziu Statelor Unite să folosească bazele sale pentru războiul din Afganistan, și a stins o insurgență ”teroristă” în Rusia. De la venirea la putere, domnul Putin a transformat Moscova într-un model de corectitudine fiscală și, potrivit fostului consilier, a explorat ideea de a instala în Rusia un sistem bipartid în stil american.

Dar, pe măsură ce economia prezidată de dl Putin amenința să se prăbușească, el a încercat să consolideze sectorul de stat și a apelat la măsuri din ce în ce mai autoritare. Pe măsură ce fostele țări ale Pactului de la Varșovia au salutat expansiunea NATO, el a trecut la o înțelegere mai civilizațională a locului Rusiei în lume, una bazată pe valori ”orientale”: Biserica Ortodoxă, șovinismul patriarhal, edictele împotriva homosexualității, precum și o noțiune a unei identități etnice rusești mai mari, al cărei izvor străvechi este, în mod neplăcut, Kiev, Ucraina. Protestatari precum Pussy Riot și alții care au lovit direct această imagine neocivilizațională au fost pedepsiți rapid.

Schimbarea de atitudine a domnului Putin a reflectat un fenomen mai larg al economiilor autoritare ce încearcă să umple un spațiu ideologic gol care părea gata să fie umplut de idolatria occidentală. Și în China, la sfârșitul anilor 2000, a existat o cotitură către o înțelegere civilizațională la Beijing, unde cititori obedienți ai domnului Huntington au răspândit noțiuni de civilizație chineză sub forma unor institute Confucius globale sau a unui program de ”încredere în forțele proprii”, și pe care președintele Xi Jinping le exprimă astăzi în ”gândirea” sa eliptică.

Turcia, de asemenea, sub conducerea președintelui Recep Tayyip Erdogan, a promovat o viziune a unei sfere neo-otomane întinsă din Africa de Nord până în Asia Centrală, ceea ce reprezintă o repudiere directă a viziunii mai delimitate a naționalismului turc a lui Ataturk. Mai recent, prim-ministrul indian Narendra Modi a reînviat ideile despre supremația hindusă, glorificând trecutul străvechi al națiunii sale – Hindustan este Rusul său Kyivan – și folosindu-l ca o bâtă împotriva adversarilor. Întoarcerea la imaginile civilizaționale oferă o pârghie utilă pentru elitele conducătoare dornice să suprime alte forme de solidaritate, fie că sunt de clasă, regionale sau ecologice, și să limiteze atracțiile cosmopolitismului pentru elitele lor economice.

Pentru toate discuțiile despre modul în care Ucraina câștigă – în ciuda oricăror pierderi pe câmpul de luptă – există un sens în care domnul Putin a câștigat deja la un alt nivel de încadrare a conflictului. Cu cât auzim mai mult despre hotărârea Occidentului, cu atât mai mult valorile unei ordini internaționale liberale apar ca un set de principii provinciale ale unui anumit popor, într-un anumit loc.

Dintre cele mai populate 10 țări din lume, doar una – Statele Unite – susține sancțiuni economice majore împotriva Rusiei. Indonezia, Nigeria, India și Brazilia au condamnat invazia rusă, dar nu par pregătite să urmeze Occidentul în contramăsurile sale preferate. Nici statele non-occidentale nu par să salute tipul de perturbări economice care vor rezulta din – după cum a formulat senatorul Rob Portman – ”punerea unui laț pe economia lui Putin”. Africa de Nord și Orientul Mijlociu se bazează pe Rusia pentru produse de bază, de la îngrășăminte la grâu; populațiile din Asia Centrală se bazează pe ajutoarele din Rusia. Este puțin probabil ca întreruperi majore ale acestor rețele economice să ușureze suferința ucrainenilor.

Deși au fost remarcabil de eficiente în a înfometa copiii irakieni, iranieni și acum afgani, satisfăcând în același timp apetitul american de afrimare din punct de vedere moral, sancțiunile economice moderne au redus rareori comportamentul vreunui regim. Lipsa de entuziasm din întreaga lume față de faptul că Occidentul își îndreaptă armele economice asupra Rusiei indică faptul că restul lumii este îngrijorată nu doar de o imixtiune economică mai largă, ci și de escaladarea globală a unui conflict între două ”civilizații” care împart între ele preponderența armelor nucleare din lume.

Însuși domnul Putin a ajuns la putere deasupra dărâmăturilor haosului economic al Rusiei din anii 1990. Ar fi nechibzuit să credem că din noul haos economic provocat se va ridica un phoenix pe placul Occidentului.

Articolul a părut pe 11 martie 20202, în ziarul The New York Times. Autorul Thomas Meaney predă la Universitatea Humboldt din Berlin și scrie în mod regulat despre politica externă a SUA, relațiile internaționale și istorie în The London Review of Books, The New Yorker și în alte publicații.