4 C
București
marți, 6 decembrie 2022

Adevărul despre extinderea NATO spre Est

Notă: Articolul de mai jos a apărut în publicația germană Der Spiegel pe 15 februarie 2022, cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului din Ucraina.

Problema extinderii NATO a otrăvit relația dintre Occident și Moscova în ultimele decenii.

În septembrie 1993, președintele rus Boris Elțîn i-a scris o lungă scrisoare președintelui american Bill Clinton. Scrisoarea, adresată lui ”Dragă Bill”, începea cu o mențiune despre ”schimbul sincer de opinii” dintre cei doi lideri. Apoi, Elțîn s-a dezlănțuit.

Polonia, Ungaria și Republica Cehă erau interesate să adere la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), ceea ce îl îngrijora pe președintele rus. Bineînțeles, a precizat Elțîn, fiecare țară poate decide singură din ce alianță dorește să facă parte. Dar publicul rus, a continuat el, a văzut expansiunea spre est a NATO ca pe ”un fel de neoizolare” a Rusiei. Un factor, a insistat el, care trebuie luat în considerare. Elțîn a făcut, de asemenea, o referire la Tratatul Doi Plus Patru referitor la reunificarea Germaniei, din 1990. ”Spiritul tratatului”, a scris el, ”exclude opțiunea de a extinde zona NATO în Est”.

A fost prima dată când Rusia a acuzat Occidentul că nu și-a respectat cuvântul dat. Și, în ciuda faptului că americanii au respins acuzația, nu a fost găsită niciodată o rezolvare a conflictului – o situație cu consecințe de anvergură, întinse până în zilele noastre. În esență, nu există nicio altă problemă istorică care să fi otrăvit relațiile dintre Moscova și Occident la fel de mult în ultimele trei decenii ca dezacordul cu privire la ceea ce, mai exact, s-a convenit în 1990.

”Ne-ați înșelat cu nerușinare”

În anii care au trecut de când Elțîn a trimis scrisoarea sa, NATO a acceptat în alianță 14 țări din Europa de Est și de Sud-Est. Iar Kremlinul s-a plâns că a fost păcălit la fiecare pas. Chiar recent, actualul președinte rus Vladimir Putin a menționat: ”Ne-ați înșelat cu nerușinare”.

În centrul furiei Kremlinului nu se mai află exclusiv acordul Doi plus patru, ci, în esență, toate acordurile negociate de la căderea Zidului Berlinului. ”Ne-ați promis în anii ’90 că (NATO) nu se va muta cu un centimetru spre est”, a declarat Putin la sfârșitul lunii ianuarie. Iar Putin se folosește de această istorie pentru a-și justifica cererile actuale de garanții scrise că Ucraina nu va fi niciodată acceptată în alianța occidentală.

Dar asta nu este tot. La sfârșitul lunii ianuarie, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a scris o scrisoare deschisă către omologii săi occidentali în care a citat înțelegeri suplimentare. În special, el s-a concentrat pe Carta pentru Securitate Europeană, înrădăcinată în acordurile încheiate în 1990. Estul și Vestul au convenit atunci că fiecare țară are dreptul de a alege în mod liber alianța din care dorește să facă parte, subliniind în același timp ”indivizibilitatea securității”. Ulterior, aceasta a devenit ”obligația fiecărui stat de a nu-și consolida securitatea în detrimentul securității altor state”, după cum menționează explicit Lavrov, în scrisoarea sa.

Așadar, are Putin dreptate când simte că Rusia a fost păcălită de expansiunea spre est a NATO?

Nu lipsesc relatările de la o varietate de martori ai diferitelor discuții dintre Occident și Moscova, după căderea Zidului Berlinului. În 1990, o adevărată armată de politicieni și înalți funcționari de la Moscova, Washington, Paris, Londra, Bonn și Berlinul de Est s-au întâlnit cu scopul de a discuta despre reunificarea Germaniei, despre dezarmarea atât a NATO, cât și a Pactului de la Varșovia și despre o nouă cartă a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) – devenită, din 1995, OSCE.

”Asigurări categorice”

Amintirile celor implicați nu sunt întotdeauna coerente. Roland Dumas, ministru francez de externe în 1990, avea să spună mai târziu că s-a promis că trupele NATO nu vor avansa mai aproape de teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Dar secretarul de stat american de la acea vreme, James Baker, a negat că o astfel de promisiune a fost făcută vreodată – o afirmație pe care unii dintre propriii săi diplomați au contrazis-o. Jack Matlock, ambasadorul SUA la Moscova la acea vreme, a declarat că Uniunii Sovietice i s-au dat ”asigurări categorice” că NATO nu se va extinde spre est.

Versiunile discuției furnizate de Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, sunt deosebit de confuze. El a spus, la un moment dat, că Helmut Kohl (cancelarul german) și americanii i-au promis că NATO ”nu se va muta nici un centimetru mai la est”. Dar, într-o altă ocazie, a precizat că ”subiectul extinderii NATO nu a fost niciodată discutat”. Cu toate acestea, Gorbaciov a insistat că Occidentul a încălcat spiritul acordurilor încheiate la acea vreme.

Din fericire, există o mulțime de documente disponibile din partea diferitelor țări participante la discuții, inclusiv memorandumuri din conversații, transcrieri ale negocierilor și rapoarte. Potrivit acestor documente, SUA, Marea Britanie și Germania au semnalat Kremlinului că o aderare la NATO a unor țări precum Polonia, Ungaria și Cehia era exclusă. În martie 1991, premierul britanic John Major a promis, în timpul unei vizite la Moscova, că ”nu se va întâmpla așa ceva”. Elțîn și-a exprimat o nemulțumire semnificativă atunci când pasul a fost făcut în cele din urmă făcut. El și-a dat aprobarea pentru extinderea NATO spre est în 1997, dar s-a plâns că a făcut-o doar pentru că Occidentul l-a forțat.

Nu există, desigur, niciun acord obligatoriu din punct de vedere juridic între cele două părți, din perioada de după căderea Zidului Berlinului. Verdictul cu privire la faptul că Occidentul nu și-a respectat cuvântul dat depinde în întregime de cât de obligatorii se crede că au fost de fapt asigurările date de Major și de ceilalți.

Boris Elțîn cu Bill Clinton în 1997: În 1997, el a fost de acord cu extinderea NATO spre est, dar s-a plâns că Occidentul l-a forțat să facă acest lucru.

Lupta privind extinderea NATO spre est a început în ianuarie 1990, cu o inițiativă a ministrului german de externe Hans-Dietrich Genscher. În toată Europa de Est, populația răsturnase guvernele satelit ale Moscovei, iar Genscher era îngrijorat de posibilul răspuns al Kremlinului. El avea încă amintiri vii ale revoltei din 1956, din Ungaria. Atunci când un element al revoltei a încercat să se retragă din Pactul de la Varșovia și să stabilească legături mai strânse cu Occidentul, sovieticii au intervenit pentru a zdrobi rebeliunea. Genscher dorea să evite o repetare a acelei situații și era pregătit să facă concesii largi Kremlinului.

Într-un discurs din 31 ianuarie 1990, Genscher a propus ca NATO să emită o declarație în care să spună: ”Orice s-ar întâmpla cu Pactul de la Varșovia, nu va exista o extindere a teritoriului NATO spre est și mai aproape de granițele Uniunii Sovietice”. Discursul lui Genscher a fost bine primit de guvernele aliate din Marea Britanie, SUA, Franța și Italia. În cadrul unei discuții cu omologul său de la Londra, Genscher a declarat că are nevoie de asigurări că ”Ungaria nu va deveni parte a alianței occidentale în cazul unei schimbări de guvern”.

Omologul său american Baker ”nu a fost tocmai exaltat” de idee, dar a considerat-o ca fiind ”cea mai bună pe care o aveam în acest moment”. Principala preocupare a aliaților occidentali era dacă o Germanie unită va rămâne în NATO, și nu viitorul țărilor din Europa de Est, aflate încă în Pactul de la Varșovia.

O problemă rezolvată

La începutul lunii februarie, Genscher și Baker au prezentat ideea la Moscova, independent unul de celălalt. Ministrul german de externe a dat asigurări Kremlinului: „Pentru noi, este o certitudine că NATO nu se va extinde spre est. Și asta se aplică în general”, adică în mod clar dincolo de Germania de Est. Americanul, la rândul său, a oferit ”garanții de fier că jurisdicția sau forțele NATO nu se vor muta spre est”. Când Gorbaciov a spus că extinderea NATO este ”inacceptabilă”, Baker a răspuns: ”Suntem de acord cu asta”.

Mai târziu, Baker avea să spună că atenția sa exclusivă fusese concentrată asupra Germaniei. Aparent, nu se simțea confortabil cu faptul că negociase cu sovieticii în detrimentul Budapestei și Varșoviei. De asemenea, Genscher avea să minimalizeze importanța vizitei sale la Moscova, spunând mai târziu că a vrut să ”măsoare” răspunsul sovietic, nimic mai mult. La scurt timp după, au început negocierile ”Doi plus patru”, prelungite până în septembrie 1990. Potrivit lui Genscher, sovieticii nu au mai revenit niciodată asupra chestiunii extinderii NATO în Europa de Est, fapt pe care el l-a interpretat ca însemnând că problema fusese rezolvată.

Există loc de îndoială în ceea ce privește această versiune a evenimentelor. Încă din februarie 1990, nu era un secret că unele țări din Europa de Est începuseră să viseze la o eventuală aderare la NATO. Ziarele scriau despre acest lucru, iar oficialii sovietici le-au transmis politicienilor occidentali. Fără succes. Occidentul a oferit doar declarații generale de reasigurare. Președintele american George H. W. Bush, de exemplu, a declarat: ”Nu avem nicio intenție, nici măcar în gând, de a face rău Uniunii Sovietice în vreun fel”. Președintele francez François Mitterrand i-a spus lui Gorbaciov că era ”personal în favoarea dezmembrării treptate a blocurilor militare”. Secretarul general al NATO, Manfred Wörner, și-a exprimat ulterior opoziția clară față de extinderea alianței occidentale.

Mesajul a fost fără dubiu. În cazul în care Gorbaciov își va da acordul pentru reunificarea Germaniei în cadrul NATO, Occidentul va avea ca obiectiv stabilirea unei arhitecturi de securitate capabile să țină cont de interesele Moscovei.

Asigurările informale nu erau neobișnuite în timpul Războiului Rece. Politologul american Joshua Shifrinson compară discuțiile din 1990 cu acordurile verbale încheiate între americani și sovietici care au dus la atenuarea crizei rachetelor cubaneze din 1962.

Această viziune asupra situației este susținută de faptul că lui Gorbaciov i-a fost extrem de dificil să accepte aderarea la NATO pentru o Germanie reunificată. Este greu de imaginat că șeful de la Kremlin ar fi bătut palma dacă ar fi crezut că promisiunile de la Bonn, Londra, Paris sau Washington nu erau deloc sincere. De fapt, în cele din urmă, guvernul german a trebuit să accepte un statut special pentru Germania de Est, garantând că regiunea nu va găzdui, în principiu, trupe ale membrilor alianței NATO sau ale oricărei alte țări.

Având în vedere documentele disponibile, unii chiar speculează că Occidentul i-a indus în eroare în mod intenționat pe sovietici încă de la început. În orice caz, la câteva săptămâni după călătoria sa la Kremlin, Baker i-a spus în mod expres lui Genscher că unele țări din Europa de Est erau dornice să adere la NATO, ceea ce a generat răspunsul lui Genscher că această chestiune ”nu ar trebui să fie atinsă deocamdată”. O formulare care a păstrat toate opțiunile pe masă, pentru mai târziu.

Administrația americană de la acea vreme includea, de asemenea, influenți adepți ai liniei dure, precum secretarul apărării Dick Cheney și subsecretarul său de stat neoconservator, Paul Wolfowitz. Aceștia visau să transforme SUA în singura superputere globală și vedeau NATO în primul rând ca pe un instrument de afirmare a dominației americane în Europa. Interesul manifestat de țările din Europa de Est de a se alătura alianței a fost util în această privință. Departamentul Apărării a îndemnat ca NATO să ”lase ușa întredeschisă”.

Astfel de declarații par să susțină afirmațiile lui Putin potrivit cărora Occidentul a ”înșelat” Rusia în mod intenționat. Cu toate acestea, punctul de vedere, în esență, este eronat.

Anii ’90 au fost deceniul bunelor intenții și al vastelor iluzii, de ambele părți. Gorbaciov a promis că Kremlinul va introduce democrația, va respecta drepturile omului și va recunoaște dreptul țărilor la autodeterminare. El a abordat chiar și posibilitatea ca Uniunea Sovietică să devină membră a NATO. Succesorul său, Elțîn, și-a exprimat o încredere similară, afirmând că ”devenim o țară diferită”.

Neîncredere crescândă

Imperiul de Est a părut pentru o vreme că este pregătit să abordeze reformele. Și cu această impresie în minte, Kohl, Genscher, Bush și succesorul său, Clinton, au vrut cu adevărat să transforme NATO și să ia în serios interesele Kremlinului. A existat, totuși, o contradicție potențial semnificativă: Pe de o parte, toate țările erau, se presupune, unite de ”indivizibilitatea securității”, în timp ce, pe de altă parte, fiecare țară avea, se presupune, dreptul de a decide la ce alianță dorea să adere. Părea să nu fie decât o problemă teoretică.

În plus, Clinton, Kohl și ceilalți au petrecut ani de zile respingând aderarea la NATO a Poloniei, Ungariei și Republicii Cehe. O astfel de extindere era considerată prea costisitoare, democrațiile tinere din aceste țări păreau prea fragile, iar armatele lor erau prea reacționare. Dar apoi, procesul de reformă din Rusia a încetinit și neîncrederea a început să crească. Iar republicanii, la rândul lor, și-au dat seama că problema aderării extinse la NATO era utilă pentru a obține puncte politice împotriva lui Clinton. Mulți americani cu rădăcini est-europene locuiau în statele decisive din Midwest. Ceea ce l-a determinat pe Clinton să decidă în cele din urmă să extindă alianța.

Procedând astfel, Occidentul nu a încălcat niciun tratat, dar unii participanți au fost totuși îngrijorați. Ani mai târziu, Genscher a declarat că extinderea s-a dovedit a fi OK din punct de de vedere legal. Dar era imposibil de negat, spunea el, că fusese contrară spiritului înțelegerilor la care s-a ajuns în 1990.

Cum puteți sprijini proiectul Patrioților

Platforma Opozitia.net depinde exclusiv de donațiile Patrioților. Ea va exista cât timp VOI veți considera că are sens să existe. Fiecare donație, cât de mică, ne aduce mai aproape de Libertatea de altădată. Ne ajută să avem o voce din ce în ce mai puternică. Ne ajută să rezistăm în fața ofensivei nemaintâlnite din partea Globaliștilor fără niciun Dumnezeu.

Donează prin

Donează prin Transfer Bancar:

Conturi ING BANK
RO70INGB0000999906930786 (RON)
RO65INGB0000999911989038 (EUR - SWIFT INGBROBU)

Titular Adrian Onciu

Donează prin Revolut

Tel: 0791.287.318 --- @adrian6j60

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai noi articole