Războiul în care nimeni nu crede

Din 2015, importanți oameni de știință americani, analiști independenți, politicieni și jurnaliști ”de râsul curcilor” avertizează, pe site-uri mai degrabă irelevante pentru mass-media, că SUA sunt pregătite, în momentul unui declin iminent, să poarte un război până la ultimul european. Răspunsul a fost zero.

Paul Craig Roberts este un economist și publicist american. A fost secretar adjunct al Trezoreriei în administrația Reagan și co-fondator al programului de politică economică al aceleiași administrații. A fost redactor asociat și editorialist la Wall Street Journal, a scris pentru Business Week și alte publicații respectate. De asemenea, un consilier foarte solicitat de Congres. În 1993, a fost clasat printre primii șapte jurnaliști din SUA de către Forbes Media Guide. Asta până când a devenit un dușman al politicilor de război ale SUA și a publicat criticile sale la adresa politicilor economice neoliberale, în urma crizei financiare din 2008.

Întrucât era de părere că prăbușirea turnurilor în atacul de la 11 septembrie, conform relatării Comisiei, nu putea fi explicată științific, a fost în cele din urmă ”ștampilat” drept teoretician al conspirației. Eliberat de riscul de a fi catalogat, Roberts a spus că rolul al-Qaeda în atacul din 2011 nu a fost dovedit. Pe 30 martie 2015, Paul Craig Roberts a publicat un articol (1) în paginile revistei GlobalResearch în care scria:

”Am fost prin preajmă destul de mult și am avut multă experiență. Situația actuală este, din câte îmi amintesc, cea mai periculoasă pentru omenire din toate timpurile. Armele nucleare nu mai sunt considerate, conform doctrinei Războiului Rece, ca ultimă soluție de ”distrugere reciprocă”. Washingtonul a făcut din armele nucleare o armă de primă lovitură.”

Acum, teama a fost temporar eclipsată, întrucât Rusia a fost brusc capabilă să construiască un scenariu de descurajare cu rachete hipersonice. Ceea ce face ca un atac să devină un risc imprevizibil, pe motiv că este puțin probabil ca aceste rachete să fie interceptate de scutul construit de SUA parțial pe cheltuiala vasalilor săi. Dar Roberts nu este un singuratic nebun al apocalipsei.

În 2015, nu mai era o teorie a conspirației faptul că SUA plănuia un război împotriva Rusiei. Cercetători respectați, precum John Mearsheimer, au subliniat de mult timp: comportamentul SUA nu poate fi explicat decât prin faptul că SUA caută un război cu Rusia. Acum, Stephen Cohen a rupt și el tăcerea din rândul elitei științifice americane. Este unul dintre cei mai respectați profesori universitari americani de studii legate de Rusia. Predă cursuri la cele mai bune universități din țară, cum ar fi Princeton și New York University. Activitatea sa academică se concentrează pe istoria contemporană a Rusiei și pe relația Rusiei cu Statele Unite. Și el susține extrem de multe teze care ar trebui să zdruncine și ultimul scepticism.

Prima prelegere ținută de John Mearsheimer, unul dintre cei mai respectați politologi americani, la Bruxelles, pe 2 martie 2015, a fost destul de tulburătoare. În special, el a descris faptele NATO și ale SUA din ultimii ani și care, fără îndoială, trebuie să fie percepute de Rusia ca o amenințare majoră. În discursul său, Mearsheimer a calificat schimbarea de regim din Ucraina drept o greșeală istorică și a cerut ca Ucraina să devină din nou un stat neutru. Profesorul universitar a concluzionat spunând că politica NATO a distrus situația de securitate excelentă de până acum a Europei.

Profesorul Cohen și-a ținut prelegerea în aceeași zi. Mai exact, a fost o masă rotundă la care au fost invitați membri ai Parlamentului European, ambasadori și diplomați de rang înalt din diferite țări. Au fost prezenți și oameni de știință din Ucraina.

Profesorul Stephen Cohen a întărit declarațiile lui Mearsheimer, care crede de mult timp că un război al SUA împotriva Chinei și Rusiei este inevitabil. Declarațiile sale cheie au fost:

”Posibilitatea ca un război împotriva Rusiei să fie pregătit este reală. Această stare de lucruri nu a fost niciodată în timpul Uniunii Sovietice. Adică, suntem mai aproape de război astăzi decât am fost vreodată de la cel de-al doilea război mondial încoace. Problema nu a început în noiembrie 2013 sau în 2008, ci în anii 1990, când administrația Clinton a adoptat politica conform căreia învingătorul ar trebui să dețină totul. Și a tratat țările din fosta Uniune Sovietică în consecință.

Odată cu extinderea NATO, SUA au adoptat o politică de negociere pe care au numit-o ”cooperare selectivă”. Ceea ce a însemnat că Rusia a dat și SUA a luat. Nu există nici măcar un singur exemplu în care SUA să fi făcut vreodată vreo concesie sau să fi acceptat vreun acord menit să fie în beneficiul vreuneia dintre părți. Statele Unite nu au dat niciodată înapoi nimic, nici măcar pe aproape, față de ceea ce Rusia a cedat Statelor Unite începând cu anii 1990. Această politică a fost urmată de fiecare președinte și de fiecare Congres al SUA, de la președintele Clinton la președintele Obama.

Statele Unite pretind că își reprezintă interesele la nivel global, în timp ce nu sunt dispuse să acorde Rusiei o sferă de interes imediat adiacentă țării sale. Nici măcar în Georgia și Ucraina. Timp de peste 20 de ani, Rusia a fost exclusă din arhitectura de securitate europeană. Extinderea NATO s-a dovedit a fi cheia de boltă a sistemului de securitate, îndreptată direct împotriva Rusiei.

Putin a început ca un politician pro-occidental, a dorit un parteneriat cu SUA, a oferit ajutor după atacul din 11 septembrie 2001 și a salvat multe vieți americane în Afganistan. Drept răspuns, a obținut și mai multă extindere a NATO și o abrogare unilaterală a Tratatului de Interdicție a Rachetelor, pe care se bazează arhitectura de securitate rusă.

Putin nu este un autocrat. Poate că-i un lider autoritar și cineva care ia deciziile finale, dar trebuie să țină cont de diferitele curente de putere din țara sa. Putin nu este în niciun caz anti-occidental, așa cum spunea Khodorkovsky, ci mai european decât 99% dintre ruși. Cu toate acestea, în timp, și-a pierdut din ce în ce mai mult din atitudinea sa pro-occidentală și pro-americană.

Apoi, din noiembrie 2013, Putin a devenit reactiv, deloc agresiv. A fost criticat la Moscova ca fiind prea moale, nu suficient de energic.

Noi, academicienii din opoziție, nu avem niciun sprijin efectiv în guvernul american, în Congres, în partidele politice, în grupurile de reflecție sau în marile universități. Acest lucru nu s-a mai întâmplat până acum în politica americană. Nu există discurs, nu există dezbatere, iar asta reprezintă un eșec al democrației americane.

Există o demonizare continuă, extraordinar de intensă și bazată pe niciun fel de fapte, a lui Putin. Niciun fost lider al Uniunii Sovietice nu a fost vreodată atât de defăimat precum actualul lider de la Kremlin.” (2)

La fel ca multe altele, videoclipul cu discursul de mai sus a dispărut de pe YouTube. Și, din nou, politicienii responsabili de împingerea politicii americane până în punctul în care Germania se confruntă din nou cu un război cu Rusia vor declara: ”Nu am fi putut prevedea acest lucru”.

În cartea mea ”Războiul civil din Ucraina” (3) nu numai că am demonstrat că afirmațiile guvernului german, în presupusa sa respingere a ”teoriilor conspirației pe internet”, spun un neadevăr. Cunoscutul cercetător al Rusiei, Richard Sakwa, a afirmat în repetate rânduri în cartea sa ”Criza din zonele de frontieră” (3) că prostia sau lipsa de experiență a politicienilor europeni a fost cea care a cauzat ceea ce a fost numit mai târziu războiul civil din Ucraina (pe de o parte) sau ”invazia rusă” (pe de altă parte).

L-am contrazis. Diplomații noștri nu au fost și nu sunt atât de proști și de neexperimentați, ci au urmat o agendă americană și au încercat doar să obțină câteva firimituri în marele joc geopolitic. Încercarea nerușinată (față de SUA) de a-l impune ca președinte pe Vitali Klitschko, un politician susținut de Fundația Konrad Adenauer, adică de CDU, a eșuat fără zgomot. Asta deși ultima întâlnire înainte de utilizarea decisivă a forței pe Maidan de către putschisti a avut loc în ambasada germană, dintre toate locurile. Ministrul de externe de atunci, Steinmeier, în calitate de garant al Germaniei pentru un transfer pașnic de putere, a semnat un document pe care opoziția nu l-a respectat, fără ca Germania, în calitate de garant, să protesteze.

Negocierile de la Minsk, prin care politicienii UE au încercat să își sporească din nou influența și să reducă pericolul de război, au fost, de asemenea, torpilate de la început de politica anglo-americană și ignorate de forțele naționaliste radicale de dreapta din Ucraina. Era previzibil încă din prima zi (4), chiar și pentru un simplu blogger ca mine. Doar că, se presupune, nu și pentru politicienii și jurnaliștii germani. Faptul că guvernul ucrainean nu s-a gândit să adere la Minsk2 a fost anunțat oficial de mai multe ori, atât de Poroșenko, cât și de noul președinte Volodymyr Zelensky. Dar acest lucru nu a fost menționat niciodată în mass-media germană.

În schimb, s-au auzit în mod constant apeluri pentru ca Rusia să respecte acordurile de la Minsk sau să le susțină de partea provinciilor care luptă pentru autonomie, deși Rusia nu este parte a acordului. E greu să găsim atâtea distorsiuni și minciuni ca în criza din Ucraina în toată istoria postbelică.

Așa că acum, în februarie, președintele francez Macron încearcă în ultimul moment să arunce în aer fitilul pe care SUA și Marea Britanie l-au aprins în Ucraina. El i-a telefonat lui Putin pentru a găsi o soluție diplomatică. Prea târziu, trebuie spus. Rusia a dat un ultimatum țărilor NATO în 2022, deoarece, așa cum a explicat deja Sakwa în cartea sa menționată mai sus, NATO pur și simplu nu a vrut să vadă diferitele linii roșii ale Rusiei. Și a făcut acest lucru de la Războiul din Caucaz provocat de SUA, când Georgia a atacat provinciile separatiste și a ucis pacificatorii ruși. După cum a declarat ulterior o comisie a UE, deși astăzi încă se vorbește de ”agresiune din partea Rusiei”.

După ultimatumul lui Putin din 2022, acesta a obținut mai mult, potrivit analiștilor, decât a reușit în decenii de încercări de a clarifica securitatea Rusiei împotriva unui NATO agresiv la nivel global, prin eforturi diplomatice. Cu toate astea, din punctul de vedere al Rusiei, nu a fost un ultimatum, ci o declarație cu spatele la zid.

”Ceea ce fac sau încearcă să facă sau plănuiesc să facă în Ucraina nu se întâmplă la mii de kilometri de granița noastră națională. Se întâmplă chiar la ușa noastră. Ei trebuie să înțeleagă că pur și simplu nu avem unde să ne retragem. Oare chiar cred că noi nu suntem conștienți de aceste amenințări? Sau cred ei că vom sta cu mâinile în sân și vom privi cum apar amenințări la adresa Rusiei? Aceasta este problema: pur și simplu nu avem unde să ne retragem. [Dacă] colegii noștri occidentali își vor continua cursul evident agresiv, vom lua contramăsuri tehnico-militare adecvate și vom da un răspuns dur la pașii lor neprietenoși.” (5)

Ceea ce a fost declarat în Occident drept ”Putin amenință cu războiul” și a provocat mass-media occidentală la o nouă etapă de escaladare în campania lor pentru război împotriva Rusiei. Dar, după ani de zile în care SUA/NATO au ignorat complet Rusia, cel puțin unii politicieni par acum nu numai dispuși să vorbească cu Kremlinul, ci chiar să preia propuneri rusești anterioare și să le prezinte ca fiind ale lor.

Pentru că Europei îi este frică.  Nu numai de un război major cu toate consecințele sale, nu numai de valurile de refugiați, dar mai ales în Germania oamenii încep să se îngrijoreze. Aici, un colaps al aprovizionării cu energie amenință din cauza politicii energetice complet greșite din ultimii ani. Și asta pentru că centralele nucleare au fost închise, iar gazoductul NordStream2, deja construit, a fost torpilat din nou. Jürgen Todenhöfer a scris în articolul său de pe Facebook despre acest lucru:

”Cei mai proști politicieni din lume” (Wall Street Journal), după ce au abandonat energia nucleară și cărbunele, se pare că nu vor nici gazele naturale la prețuri accesibile. Împotriva atâtor prostii, chiar și zeii se luptă în zadar”.

Iar China sprijină în mod considerabil cererile Rusiei. Acum nu mai este vorba despre Ucraina. Este vorba despre faptul dacă ordinea mondială ar trebui să se bazeze pe regulile unei singure puteri dominante, SUA, sau dacă ordinea mondială va reveni la cea planificată odată cu crearea ONU.

Ordinea mondială multipolară

Rusia și China doresc o ordine mondială multipolară bazată pe suveranitatea deplină a tuturor țărilor, în care dreptul internațional să servească drept bază pentru relațiile dintre statele suverane. În care securitatea să fie întotdeauna definită și înțeleasă ca securitate colectivă și în care Organizația Națiunilor Unite să rămână singura autoritate supremă de aplicare a normelor de drept internațional. Ei doresc acest lucru în locul a ceea ce politicienilor germani le place să numească ”ordinea mondială bazată pe reguli”, în care SUA fac regulile, li se permite să poarte războaie de agresiune, să șantajeze țările după bunul plac și să poarte războaie economice împotriva a zeci de țări.

Kremlinul spune adesea că dorește un nou aranjament de securitate în Europa.  Și asta este adevărat. Dar, din păcate, nu este fezabil în contextul actualului guvern german. Politicienii se tem prea mult de influența SUA, a CIA, a NSA. Nu este niciun secret că aceștia știu cum să șantajeze politicienii.

Iar SUA vor face TOT ce le stă în putință pentru a nu pierde coloniile europene. În cazul în care le-ar pierde, în special cel mai mare ”portavion al tuturor timpurilor”, Republica Federală Germania, rolul lor de potențial hegemon mondial ar deveni, în cele din urmă, de râsul lumii. Și pentru a se asigura că acest lucru nu se va întâmpla, ei sunt pregătiți să lupte cu Rusia până la ultimul european.

Toate sunt cunoscute de mult timp. Dar, de fiecare dată, a fost numită ”teoria conspirației”.  În cartea Towards a World War III Scenario (6), apărută în 2012, Michael Chossudovsky a subliniat deja modul în care politica americană se îndrepta spre un posibil război de agresiune împotriva Rusiei. La acea vreme, la sfârșitul analizei mele, după ce am verificat fiecare sursă în parte, am scris:

”Oricât de amenințător ar părea un astfel de scenariul, iată cât de improbabil este un război nuclear extins. Marile puteri nucleare sunt prea conștiente de responsabilitățile lor. Și chiar dacă SUA ar folosi arme nucleare, este puțin probabil ca Rusia, China, Pakistan sau India să pună mâna pe mouse-ul atomic. Poate că astfel vor dovedi că sunt mai raționali și mai responsabili decât acei susținători ai războiului care, doar pe baza doctrinei iresponsabile a primului atac, îi provoacă literalmente pe adversarii lor să își dezvolte propriile arme nucleare sau să își folosească mai întâi propriile arme nucleare pentru a se antepronunța unui atac preventiv. Este ciudat că o presupusă dictatură comunistă, China, dintre toate țările, a renunțat în mod explicit la a fi prima care să folosească arme nucleare.”

Acum, între timp, pericolul unui război nuclear a fost redus de superioritatea rachetelor hipersonice rusești. În schimb, a crescut pericolul unui conflict militar limitat, care va duce apoi la un fiasco economic, în special în Germania. Pentru că apologeții europeni ai NATO vor fi obligați să dărâme noua Cortină de Fier împotriva Rusiei și a Chinei. Acest lucru înseamnă o energie și mai scumpă decât este deja în prezent, întrucât Germania are cele mai mari prețuri la energie din lume și nu are legături economice cu China. Un dezastru pentru economie și, mai ales, pentru populația Germaniei și a Europei.

Dacă se va ajunge la asta, mass-media va declara că este vina lui Putin. Iar masele o vor crede din nou. În timp ce oligarhii americani se pot servi ca vulturii de ruinele economiei europene pentru încă câțiva ani sau decenii, iar politica americană va continua să domine indiscutabil cel puțin Europa de Vest. Între timp, în acest scenariu, consumatorii germani vor arde gazul de fractură, numit și ”gazul libertății”, la prețuri mult prea mari. O sursă de energie care cu greu ar putea fi mai neprietenoasă cu mediul. În timp ce Rusia deturnează către China gazele naturale ecologice, planificate cândva pentru Europa, iar guvernul german forțează populația să plătească ”taxe climatice” și mai mari, pentru a servi interesele anumitor cercuri de oligarhi (7).

Din păcate, în politica germană nu există o opoziție serioasă la acest scenariu. Chiar și Partidul Stângii încearcă să se înregimenteze pentru a se bucura de privilegiile unui partid ”care sprijină statul”. Și după ce mișcarea pentru pace a fost eliminată cu succes ca fiind ”nazistă”, există puține speranțe că politica americană, datorită deceniilor de influență, va eșua în Germania. Așadar, iernile vor fi… reci. Dar sperăm că nu prea fierbinți, nu doar din cauza crizei climatice.

Dacă se încălzește prea tare, atunci este vina alegătorului german. Pentru că, de fapt, ar fi ușor de înțeles ceea ce a spus Todenhöfer:

”Fără încercuirea Rusiei de către NATO, care a rupt colaborarea, criza actuală nu ar fi apărut niciodată. Nu creezi pacea încercuind alte state și încălcând în mod constant dreptul internațional.”

Un efect secundar, de altfel, este că nimeni nu va mai fi interesat să se ocupe de scandalul Corona. Nu-i așa că sună tentant?

Note și link-uri:

(1) http://www.globalresearch.ca/a-middle-east-holocaust/5439524

(2) https://www.youtube.com/watch?v=vWzHhW_qNiM; Leider ist das Video “nicht mehr verfügbar”.

(3) https://www.politikchronist.org/index.php/shop/product/70-der-ukraine-buergerkrieg-hardcover.html

(4) https://jomenschenfreund.blogspot.com/2015/02/bauernstadel-in-minsk.html

(5) https://anti-empire.com/putin-its-not-an-ultimatum-we-simply-have-nowhere-further-to-retreat-to/

(6) Towards A World War III Scenario, Michael Chossudovsky, Global Research 2012, ISBN 978-0-9737147-5-3 — USA: US-Dollar 15,95, Amazon: 11,80 Euro.

(7) https://www.politikchronist.org/index.php/shop/product/71-greta-klima-und-corona-der-teufel-wird-die-seelen-nicht-retten.html