Un secol de înrobire: Istoria Rezervei Federale (2)

Pe parcursul celor nouă zile de deliberări la Clubul din Jekyll Island, au conceput un plan atât de cuprinzător, atât de ambițios, încât nici măcar ei nu-și puteau imagina că va fi vreodată adoptat de Congres. După cum a spus Vanderlip, ”Știam că [planul nostru] nu trebuie să fie descoperit, altfel tot timpul și efortul ar fi fost irosit. Dacă ar fi fost expus public faptul că grupul nostru special s-a reunit și a scris un proiect de lege bancară, acel proiect de lege nu ar fi avut nicio șansă de a fi adoptat de Congres.”

Deci, ce anume a pus la cale conclavul de conspiratori la întâlnirea lor de pe insula Jekyll? Un plan pentru un sistem bancar central care să fie deținut de băncile însele, un sistem menit să organizeze băncile națiunii într-un cartel privat cu scopul de a deține controlul exclusiv asupra masei monetare. La finalul reuniunii de nouă zile, bancherii și finanțiștii s-au întors la birourile lor mulțumiți de ceea ce au realizat. Detaliile planului s-au schimbat între momentul elaborării sale din 1910 și cel al adoptării finale a Federal Reserve Act, dar ideile esențiale erau acolo.

Dar, în cele din urmă, și această scenă de pe insula Jekyll este doar o piesă dintr-un puzzle mai mare. Și, ca orice altă piesă de puzzle, trebuie să fie privită în context mai larg, pentru ca imaginea de ansamblu să devină vizibilă. Pentru a înțelege celelalte piese ale puzzle-ului și importanța lor în crearea Rezervei Federale, trebuie să călătorim înapoi în timp.

Povestea începe la sfârșitul secolului al XVII-lea în Europa. Războiul de Nouă Ani face ravagii pe întreg continentul, în timp ce Ludovic al XIV-lea al Franței se confruntă cu o mare parte din restul continentului din cauza pretențiilor sale teritoriale și dinastice. Regele William al III-lea al Angliei, devastat de o înfrângere navală uluitoare, își angajează curtea să reconstruiască marina engleză. Există o singură problemă: banii. Cuferele guvernului au fost epuizate de desfășurarea războiului, iar creditul lui William se epuizează.

Un bancher scoțian, William Paterson, are o soluție tipică: o propunere ”de a forma o companie care să împrumute un milion de lire sterline guvernului la șase procente (plus 5.000 ”comision de administrare”) cu drept de emisiune de bilete”. Până în 1694, ideea a fost ușor revizuită (un împrumut de 1,2 milioane de lire sterline la 8 la sută plus 4.000 pentru cheltuieli de gestionare), dar merge mai departe: Este creată Banca Angliei, cu un titlu mărinimos.

Numele a fost o minciună atent construită, menită să facă banca să pară o entitate guvernamentală. Dar nu era. Era o bancă privată deținută de acționari privați pentru profitul lor privat, cu privilegii de la rege care le permitea să tipărească banii publici din nimic și să-i împrumute coroanei. Ceea ce se întâmplă aici, la nașterea Băncii Angliei în 1694, este crearea unui șablon. El se va repeta țară după țară în întreaga lume: o bancă centrală controlată privat, care împrumută bani guvernului cu dobândă. Bani tipăriți din nimic. Iar bijuteria coroanei pentru bancherii internaționali aflați la originea ”ingineriei” este viitoarea putere economică a lumii, Statele Unite.

În multe privințe importante, istoria Statelor Unite este istoria luptei poporului american împotriva bancherilor care doresc să le controleze banii. Până în anii 1780, cu coloniile angrenate în lupta pentru independența față de coroană, bancherii își vor îndeplini dorința.

În 1781, Statele Unite se află în dezordine financiară. Continentalul, moneda de hârtie emisă de Congresul Continental pentru a plăti războiul, s-a prăbușit din cauza supraemiterii și a contrafacerii britanice. Disperat să găsească o modalitate de a finanța etapele finale ale războiului, Congresul apelează la Robert Morris, un comerciant maritim bogat, anchetat pentru profituri de război cu doar doi ani mai devreme. Mai nou, în calitate de ”superintendent al finanțelor” Statelor Unite din 1781 până în 1784, este considerat cel mai puternic om din America, alături de generalul Washington.

În calitatea sa de superintendent al finanțelor, Morris pledează pentru crearea unei bănci centrale private, modelată în mod deliberat după modelul Băncii Angliei, împotriva căreia coloniile se presupune că luptau. Congresul, pus la colț de obligațiile de război și forțat să facă afaceri cu bancherii, la fel ca regele William în anii 1690, consimte și înființează Banca Americii de Nord ca primă bancă centrală a națiunii. Și exact așa cum Banca Angliei a luat ființă împrumutând coroanei britanice 1,2 milioane de lire sterline, B.N.A. și-a început activitatea împrumutând 1,2 milioane de dolari Congresului.

Până la sfârșitul războiului, Morris a căzut în dizgrație din punct de vedere politic, iar moneda Băncii Americii de Nord nu a reușit să cucerească un public sceptic. B.N.A. este retrogradată de la statutul de bancă centrală națională la cel de bancă comercială privată, înființată de statul Pennsylvania.

Dar bancherii nu au renunțat încă. Chiar înainte ca cerneala să se usuce pe Constituție, un grup condus de Alexander Hamilton lucrează deja la următoarea bancă centrală privată pentru nou înființatele Statele Unite ale Americii.

Hamilton este atât de îndrăzneț în promovarea agendei, încât nu face nicio încercare de a ascunde scopurile sale sau pe cele ale intereselor bancare servite: ”O datorie națională, dacă nu este excesivă, va fi pentru noi o binecuvântare națională”, scria el într-o scrisoare către James Duane în 1781. ”Va fi un ciment puternic al Uniunii noastre. Va crea, de asemenea, necesitatea de a menține fiscalitatea la un nivel care, fără a fi opresiv, va fi un stimulent pentru industrie.”

Opoziția față de Hamilton și față de sistemul său bazat pe datorie este acerbă. Conduși de Jefferson și Madison, bancherii și sistemul lor de aservire prin datorie sunt renumiți pentru forța de distrugere pe care o reprezintă. Cu toate acestea, Hamilton se dovedește victorios. Prima Bancă a Statelor Unite este înființată în 1791 și urmează aproape întocmai modelul Băncii Angliei și al Băncii Americii de Nord; o bancă centrală privată cu autoritatea de a împrumuta guvernului bani pe care îi creează din nimic. De fapt, în spatele noii bănci se află aceleași persoane din spatele vechii Bănci a Americii de Nord. Alexander Hamilton, fostul consilier al lui Robert Morris, a fost cel care l-a propus pentru prima dată pe Morris pentru postul de superintendent financiar. Iar directorul vechii Bănci a Americii de Nord, Thomas Willing, este adus pentru a fi primul director al Primei Bănci a Statelor Unite. Faceți cunoștință cu noii bancheri-șefi. De fapt vechii bancheri-șefi.

În primii cinci ani de existență a băncii, guvernul american împrumută 8,2 milioane de dolari, iar prețurile cresc cu 72%. Până în 1795, când Hamilton părăsește funcția, noul secretar al Trezoreriei anunță că guvernul are nevoie de și mai mulți bani și vinde cele 20% din acțiunile de slabă valoare deținute de guvern în bancă, transformând-o într-o corporație complet privată. Încă o dată, economia americană este jefuită, în timp ce cartelul bancar privat râde până la capăt de banca pe care a creat-o.

În 1811, valul s-a schimbat pentru interesele financiare din spatele băncii. Hamilton este mort, împușcat într-un duel cu Aaron Burr. Partidul Federalist, care susținea banca, a fost înlăturat de la putere. Publicul se teme de proprietatea străină asupra băncii centrale și, mai mult, nu vede rostul unei bănci centrale în timp de pace. În consecință, reînnoirea legii este respinsă în Senat, astfel că banca și-a tras obloanele în 1811.

Mai puțin de un an mai târziu, SUA se află din nou în război cu Anglia. După doi ani de luptă acerbă, datoria publică a SUA aproape că s-a triplat, de la 45,2 milioane de dolari, la 119,2 milioane de dolari. În condițiile în care comerțul este în impas, prețurile cresc vertiginos, inflația la fel, iar datoriile se adâncesc, președintele Madison semnează, în 1816, legea pentru crearea unei alte bănci centrale. A doua bancă a Statelor Unite. La fel ca și cele două bănci centrale anterioare, aceasta este deținută majoritar de sectorul privat și i se acordă puterea de a împrumuta guvernului banii creați din senin.

Legea, valabilă 20 de ani, urmează să expire în 1836, dar președintele Jackson a promis deja că o va lăsa să moară înainte de reînnoire. Crezând că Jackson nu-și va risca șansa de a fi reales în 1832 pe această temă, bancherii înaintează un nou proiect de lege în luna iulie a acelui an, cu patru ani mai devreme decât era prevăzut. În mod remarcabil, Jackson se opune prin veto și își pune în joc realegerea, contând pe sprijinul populației în demersul său. În mesajul său de veto, Jackson scrie în termeni clari despre opoziția sa față de bancă: ”Oricare ar fi interesul sau influența, fie ea publică sau privată, care a dat naștere acestei legi, nu poate fi găsită nici în dorințele, nici în necesitățile executivului, prin care acțiunea prezentă este considerată prematură, iar puterile conferite agentului său nu numai inutile, ci și periculoase pentru guvern și țară. Este de regretat că cei bogați și puternici îndoaie prea des actele guvernului în funcție de scopurile lor egoiste […] Dacă nu putem îndrepta imediat o legislație nepotrivită, putem cel puțin să luăm atitudine împotriva tuturor noilor concesii de monopoluri și privilegii exclusive, împotriva oricărei prostituții a guvernului nostru pentru promovarea celor puțini în detrimentul celor mulți și în favoarea compromisului și a reformei treptate a codului nostru de legi și a sistemului nostru de economie politică.”

Poporul îi dă dreptate lui Jackson și acesta este reales pe baza sloganului său: ”Jackson și nicio bancă!”. Președintele își respectă promisiunea. În 1833, el anunță că guvernul nu va mai folosi banca și își va plăti datoria. Bancherii se răzbună în 1834, punând în scenă o criză financiară și încercând să dea vina pe Jackson, dar fără sorți de izbândă. Pe 8 ianuarie 1835, președintele Jackson reușește să achite datoria și, pentru prima și singura dată în istoria sa, Statele Unite se eliberează de lanțul datoriilor bancherilor. În 1836 expiră statutul de bancă centrală al celei de-a doua bănci a Statelor Unite.

Au trecut 77 de ani până când bancherii își vor putea recăpăta bijuteria din coroană. Dar nu din lipsă de încercări. Imediat după moartea băncii, oligarhii bancari din Anglia reacționează prin contractarea comerțului, retragerea capitalului din SUA, solicitarea plății în valută forte pentru toate exporturile și înăsprirea creditării. Acest lucru duce la o criză financiară cunoscută sub numele de Panica din 1837. Încă o dată, campania lui Jackson de a ucide banca este învinuită pentru criză.

Pe tot parcursul sfârșitului secolului al XIX-lea, Statele Unite sunt zguduite de panici bancare provocate de speculațiile sălbatice și de contracțiile bruște ale creditului. Până la începutul secolului XX, cea mai mare parte a banilor din economia americană a fost centralizată în mâinile unei mici clici de magnați industriali, fiecare deținând un cvasi-monopol asupra unui sector al economiei. Există familia Astor în domeniul imobiliar; familiile Carnegie și Schwab în domeniul oțelului; familiile Harrimans, Stanford și Vanderbilt în domeniul feroviar; familiile Mellon și Rockefeller în domeniul petrolului. Pe măsură ce toate aceste familii încep să își consolideze averile, ele gravitează în mod natural în sectorul bancar. Și, în această calitate, formează o rețea de interese și instituții financiare care se concentrează în mare parte în jurul unui singur om, un urmaș al băncilor și, din ce în ce mai mult, bancherul central informal al Americii în absența unei bănci centrale – John Pierpont Morgan.