Germania, ca un infantil al lumii, la mijloc: nici Vest, nici Est

Niciodată nu a existat o majoritate care să-și fi dorit mai mult decât să fie o Elveție mai mare: neutră din punct de vedere politic, în afaceri cu toată lumea din punct de vedere economic și, în rest, cu partidele lor vechi și noi.

În ”marele canton”, porecla elvețiană pentru Germania, oamenii își doresc de foarte mult timp să fie o Elveție. Mult mai mult decât să fie în NATO, alături de SUA sau, în general, în ”Occidentul politic”, unde doar o parte a clasei politice a fost vreodată.

Despre întâlnirea dintre Joe Biden și Olaf Scholz, Georg Gafron a scris, printre altele: ”Nu va exista un război între Occident și Rusia din cauza suveranității Ucrainei. Pentru Kiev, este acum o chestiune de a mușca glonțul și de a accepta o soluție diplomatică. Este posibil ca rezultatul final să fie o împărțire a Ucrainei. În orice caz, nu există – și nu poate exista – un război fierbinte între Est și Vest.”

Această evaluare se potrivește perfect cu ceea ce a spus Angela Merkel într-o ”discuție de fond” la Berlin, în 2017: ”Nu-l poți opri pe Putin, poți doar să-i faci lucrurile cât mai dificile posibil, și asta voi face”.

Reinhard Olt a detaliat istoricul pe termen lung al Rusiei și Ucrainei. Gerd Held a atras, de asemenea, atenția asupra caracterului special al Ucrainei, citându-l pe Henry Kissinger: ”Vestul este în mare parte catolic, iar estul rus ortodox. Vestul vorbește ucraineană, iar estul, în mare parte, rusă. Orice încercare a unei aripi de a o domina pe cealaltă, așa cum s-a întâmplat până acum, ar duce la război civil și divizare. Folosirea abuzivă a Ucrainei pentru o confruntare Est-Vest și orice șansă de a aduce Rusia și Occidentul (și mai ales Rusia și Europa) împreună într-un sistem internațional cooperant ar fi pierdută pentru decenii.”

Am justificat deja de ce este inutil să vorbim despre dreptul internațional și despre autodeterminarea popoarelor, pentru că, încă din 1918, toată lumea știe că ”dreptul internațional” nu numai că nu este ”lege”, dar a fost un instrument al ”Ligii Națiunilor” (inițial dominată de SUA), care a devenit Organizația Națiunilor Unite (ONU), dominată de guverne majoritar autoritare – în primul rând China. În Ucraina, conform logicii inițiale a dreptului popoarelor la autodeterminare, rezultatul ar fi o divizare a țării în două părți. Nu va avea loc un astfel de vot pentru că nu este ceea ce își doresc toate partidele cu greutate.

Dacă Putin ar trebui să ”aducă Ucraina acasă” sub o formă sau alta, așa cum se presupune că așteaptă serviciile de informații occidentale, nimic altceva nu ar avea loc decât evaluarea lui Gafron asupra Occidentului – SUA în față și rolul Germaniei ca un cvasi-vasal dublu în spate: cel de ”Washington și Moscova în același timp”. Și anume: Occidentul îi dă mână liberă lui Putin în spatele cortinei de zgomot.

Ceea ce mă deranjează în mod deosebit în toată această dezbatere este modul în care toată lumea vorbește despre Rusia și Ucraina. Prin Rusia, ei înțeleg, fără să o spună sau chiar fără să-și dea seama, amestecul țarist-sovietic al aparatului de putere al lui Putin. Dar unde este cealaltă Rusie? Cea a prietenilor legii și libertății care se treziseră după Gorbaciov și începuseră să se desfășoare în provincie. Nu există mai puțini prieteni ai legii și ai libertății în Rusia decât în Germania. Cu siguranță nu sunt mai puțini în Rusia decât în Ucraina, unde nu se găsesc mai mult în guvernul de la Kiev decât în cel de la Moscova. Acasă, Baerbock și Scholz vor evita cea mai mare parte a establishmentului de la Kiev de teama de a nu se simți vinovați de contactele politice. Binele și răul nu reprezintă o distincție potrivită nici pentru Kiev și Moscova. Însă politica externă se referă doar la interese.

Cu toate acestea, punctul central pentru mine în întreaga considerație Est-Vest a fost întotdeauna neglijat de la bun început, chiar și în Republica de la Bonn, dacă a fost abordat. Gafron scrie ceea ce cred și alții: ”Prin acțiunile sale, Putin a sudat din nou NATO și, prin urmare, alianța transatlantică”. Aici regăsim vechea concepție greșită despre starea de spirit a germanilor de la începutul celei de-a doua Republici. Orientarea către Occident a fost întotdeauna doar a majorității calificate din minoritatea clasei politice. Din 1945, majoritatea populației nu și-a dorit nimic mai mult decât să fie o mare Elveție – și chiar mai mult, de când s-a adăugat RDG.

”Angajamentul” presei politice față de SUA, față de ”Occident”, față de NATO, nu a depășit niciodată clasa politică și nu a pătruns niciodată în segmente mai largi ale populației; de fapt, în clasa politică însăși, o astfel de orientare occidentală nu a fost niciodată cu adevărat ancorată, ci a rămas rezervată unei minorități. Sfârșitul Uniunii Sovietice nu a fost urmat de un marș triumfal al orientării occidentale, dar vechile prejudecăți împotriva amestecului de anticapitalism și antiamericanism din țările din Europa de Vest au reînviat rapid. Verzii-roșii își datorează succesul în ocuparea posturilor de comandă ale celei de-a doua Republici tocmai acestei continuări a anticapitalismului și antiamericanismului prin alte mijloace. Este irelevant pentru afacerile mondiale, întrucât Berlinul pare interesat doar de banii contribuabililor germani de la Washington și Moscova, precum și de la Paris și Bruxelles. Atâta timp cât există suficienți bani, Baerbock, Scholz și cei de teapa lor pot să se joace un pic, oricum nu vor să decidă ei înșiși nimic.

În statele din nou libere, de la țările baltice până în Balcani, sprijinul acordat Occidentului, mai ales SUA, este o asigurare de risc împotriva unei noi dependențe de Moscova, dar nu o întoarcere politică spre Vest. Iar Germania este, așa cum a fost întotdeauna, nefericitul infantil al lumii de la mijloc. Niciodată nu a fost mai mare decât astăzi majoritatea cetățenilor săi, care nu și-ar dori nimic mai mult decât să fie o Elveție mai mare: neutră din punct de vedere politic, în afaceri cu toată lumea din punct de vedere economic și, în rest, bucurându-se de hobby-urile și petrecerile lor vechi și noi, atât în țară, cât și în străinătate. Motto: Dați-ne înapoi vremurile noastre DM.

Poate că Friedrich Schiller a vrut să spună altfel, dar tot se potrivește: ”Să vă formați într-o națiune, o sperați, nemților, în zadar; / Să vă formați, puteți, mult mai ușor, în oameni!”.

Nu-mi place să o spun, dar o observ și o experimentez de aproape șapte decenii: Niciuna dintre ele nu a reușit.