6.2 C
București
joi, 8 decembrie 2022

Adevărații adversari ai Americii sunt aliații săi europeni și alți aliați

Scopul SUA este de a-i împiedica să facă afaceri cu China și Rusia

Cortina de Fier din anii ’40 și ’50 a fost concepută în aparență pentru a izola Rusia de Europa de Vest – pentru a ține departe ideologia comunistă și penetrarea militară. Regimul de sancțiuni de astăzi este îndreptat spre interior, pentru a împiedica NATO și alți aliați occidentali ai Americii să deschidă mai mult comerțul și investițiile cu Rusia și China. Scopul nu este atât de mult de a izola Rusia și China, cât de a menține acești aliați ferm în orbita economică a Americii. Aliații trebuie să renunțe la beneficiile aduse de importul de gaz rusesc și de produse chinezești, cumpărând GNL și alte exporturi americane la prețuri mult mai mari, dublate de mai multe arme americane.

Sancțiunile pe care diplomații americani insistă ca aliații lor să le impună împotriva comerțului cu Rusia și China au ca scop aparent descurajarea unei acumulări militare. Dar aceasta nu poate fi cu adevărat principala preocupare a Rusiei și Chinei. Ei au mult mai mult de câștigat dacă oferă beneficii economice reciproce Occidentului. Așadar, întrebarea de fond este dacă Europa își va găsi avantajul în înlocuirea exporturilor americane cu livrările rusești și chinezești și cu legăturile economice reciproce asociate.

Ceea ce îi îngrijorează pe diplomații americani este faptul că Germania, alte națiuni NATO și țările aflate de-a lungul rutei Belt and Road înțeleg câștigurile care pot fi obținute prin deschiderea comerțului și a investițiilor pașnice. Dacă nu există niciun plan rusesc sau chinezesc de a le invada sau de a le bombarda, ce nevoie mai este de NATO? Care este necesitatea unor achiziții atât de mari de echipamente militare americane de către aliații bogați ai Americii? Și dacă nu există o relație inerentă de adversitate, de ce trebuie ca țările străine să își sacrifice propriile interese comerciale și financiare, bazându-se exclusiv pe exportatorii și investitorii americani?

Acestea sunt preocupările care l-au determinat pe premierul francez Macron să invoce fantoma lui Charles de Gaulle și să îndemne Europa să se îndepărteze de ceea ce el numește Războiul Rece „fără creier” al NATO. Și să se ciocnească de acordurile comerciale pro-americane care impun costuri tot mai mari Europei, refuzându-i în același timp câștigurile potențiale din comerțul cu Eurasia. Chiar și Germania se împotrivește cererilor de a îngheța iarna viitoare, renunțând la gazul rusesc.

În loc de o amenințare militară reală din partea Rusiei și a Chinei, problema pentru strategii americani este absența unei astfel de amenințări. Toate țările realizează că lumea a ajuns la un punct în care nicio economie nu are forța de muncă și capacitatea politică de a mobiliza o armată permanentă de mărimea necesară pentru a invada sau chiar a purta o bătălie majoră cu un adversar important. Tocmai de aceea Rusia s-a abținut cu grijă de la represalii împotriva aventurismului NATO, care împunge la granița sa vestică încercând să incite un răspuns militar.

Presiunea crescândă a Americii asupra aliaților săi amenință să îi scoată pe aceștia din orbita americană. Timp de peste 75 de ani, ultimii nu au avut prea multe alternative practice la hegemonia americană. Dar fenomenul se schimbă acum. America nu mai dispune de puterea monetară și de surplusul aparent cronic al balanței comerciale și al balanței de plăți care i-au permis să elaboreze regulile comerciale și de investiții ale lumii în 1944-45. Amenințarea la adresa dominației americane constă în faprul că Rusia, China și inima Insulei Mondiale Eurasiatice a lui Mackinder oferă oportunități comerciale și de investiții mai bune decât cele oferite de Statele Unite, cu cererea tot mai disperată de sacrificii din partea NATO și a altor aliați.

Exemplul cel mai grăitor îl reprezintă demersul SUA de a bloca Germania să autorizeze gazoductul Nord Stream 2 pentru a obține gaz rusesc în perspectiva iernii reci care se apropie. Angela Merkle a convenit cu Donald Trump să cheltuiască 1 miliard de dolari pentru a construi un nou port de GNL. Asta înseamnă să devină mai dependentă de GNL american, care are un preț ridicat. (Planul a fost anulat după ce alegerile din SUA și Germania au schimbat ambii lideri). Dar Germania nu are altă modalitate de a-și încălzi multe dintre casele și clădirile de birouri (sau de a-și aproviziona companiile de îngrășăminte) decât cu gaz rusesc.

Singura cale care le-a mai rămas diplomaților americani pentru a bloca achizițiile europene este de a determina Rusia să dea un răspuns militar și apoi să pretindă că sancțiunile depășesc orice interes economic pur național. După cum a explicat subsecretarul de stat Victoria Nuland într-o conferință de presă a Departamentului de Stat din 27 ianuarie: ”Dacă Rusia invadează Ucraina, într-un fel sau altul, Nord Stream 2 nu va merge mai departe”. Problema este de a crea un incident ofensiv corespunzător și de a înfățișa Rusia drept agresor.

Nuland a exprimat succint cine dictează politicile membrilor NATO în 2014: ”La naiba cu UE”. Remarca a venit în timp ce îi spunea ambasadorului SUA în Ucraina că Departamentul de Stat îl susținea pe păpușarul Arseniy Yatsenyuk ca prim-ministru ucrainean (înlăturat după doi ani într-un scandal de corupție), iar agențiile politice americane au susținut masacrul sângeros de pe Maidan, punctul de plecare de acum opt ani pentru un război civil. Rezultatul a devastat Ucraina, la fel cum violența americană a făcut-o în Siria, Irak și Afganistan. Aceasta nu este o politică a păcii mondiale sau a democrației pe care să o aprobe alegătorii europeni.

Sancțiunile comerciale impuse de SUA aliaților săi din NATO se extind pe tot spectrul comercial. Lituania, aflată în pragul austerității, a renunțat la brânza și la piața agricolă din Rusia și blochează calea sa ferată să transporte îngrășăminte din Belarus către portul baltic Klaipeda. Proprietarul majoritar al portului s-a plâns că ”Lituania va pierde sute de milioane de dolari din cauza opririi exporturilor din Belarus prin Klaipeda” și ”s-ar putea confrunta cu pretenții legale de 15 miliarde de dolari pentru contracte încălcate”. Lituania a fost de acord chiar și cu insistențele SUA de a recunoaște Taiwanul, ceea ce a dus la refuzul Chinei de a importa produse germane sau alte produse care includ componente fabricate în Lituania.

Europa urmează să impună sancțiuni cu prețul creșterii prețurilor la energie și agricultură, acordând prioritate importurilor din Statele Unite și renunțând la legăturile cu Rusia, Belarus și alte țări din afara zonei dolarului. După cum a spus Serghei Lavrov: ”Când Statele Unite consideră că ceva îi convine intereselor sale, îi pot trăda pe prieteni, pe cei cu care au cooperat și care au satisfăcut pozițiile sale în întreaga lume”.

Sancțiunile americane împotriva aliaților săi afectează economiile acestora, nu pe cele ale Rusiei și Chinei.

Ceea ce pare ironic este că astfel de sancțiuni împotriva Rusiei și Chinei au sfârșit prin a le ajuta, mai degrabă decât prin a le face rău. Dar scopul principal nu a fost nici de a afecta, nici de a ajuta economiile rusească și chineză. La urma urmei, este axiomatic faptul că sancțiunile forțează țările vizate să devină mai autosuficiente. Privați de brânza lituaniană, producătorii ruși și-au produs propria brânză și nu mai au nevoie să o importe din statele baltice. Rivalitatea economică fundamentală a Americii are ca scop menținerea țărilor europene și a țărilor asiatice aliate în orbita sa economică tot mai protejată. Germaniei, Lituaniei și altor aliați li se spune să impună sancțiuni îndreptate împotriva propriei lor bunăstări economice, prin faptul că nu fac comerț cu țările din afara orbitei americane de zona dolarului.

În afară de amenințarea unui război real care rezultă din belicozitatea SUA, costul pentru aliații Americii de a se supune cerințelor comerciale și de investiții ale SUA ajunge atât de ridicat, încât devine inaccesibil din punct de vedere politic. Timp de aproape un secol, nu a existat altă alternativă decât aceea de a accepta reguli comerciale și de investiții care să favorizeze economia americană ca preț pentru a primi sprijinul financiar și comercial al SUA și chiar securitate militară. Dar acum amenință să apară o alternativă – una care oferă beneficii din inițiativa ”Belt and Road” a Chinei și din dorința Rusiei de a obține investiții străine pentru a contribui la modernizarea organizării sale industriale, așa cum părea a fi promis acum treizeci de ani, în 1991.

Încă din ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, diplomația americană a urmărit să blocheze Marea Britanie, Franța și, mai ales, Germania și Japonia învinse, pentru a deveni dependențe economice și militare ale SUA. Așa cum am documentat în Super Imperialismul, diplomații americani au destrămat Imperiul Britanic și au absorbit zona sa de lire sterline prin condițiile oneroase impuse mai întâi de Lend-Lease și apoi de Acordul de împrumut anglo-american din 1946. Termenii celui din urmă au obligat Marea Britanie să renunțe la politica de Preferință Imperială și să deblocheze soldurile în lire sterline pe care India și alte colonii le acumulaseră pentru exporturile lor de materii prime în timpul războiului, deschizând astfel Commonwealth-ul britanic către exporturile americane.

Marea Britanie s-a angajat să nu-și recupereze piețele de dinainte de război prin devalorizarea lirei sterline. Diplomații americani au creat apoi FMI și Banca Mondială în condiții care au promovat piețele de export americane și au descurajat concurența din partea Marii Britanii și a altor foști rivali. Dezbaterile din Camera Lorzilor și din Camera Comunelor au arătat că politicienii britanici au recunoscut că erau condamnați la o poziție economică aservită, dar au simțit că nu aveau alternativă. Și odată ce au renunțat, diplomații americani au avut mână liberă în confruntarea cu restul Europei.

Puterea financiară a permis Americii să continue să domine diplomația occidentală, în ciuda faptului că a fost forțată să renunțe la aur în 1971, ca urmare a costurilor legate de balanța de plăți a cheltuielilor sale militare de peste mări. În ultima jumătate de secol, țările străine și-au păstrat rezervele monetare internaționale în dolari americani – în principal în titluri de trezorerie americane, conturi bancare americane și alte investiții financiare în economia americană. Standardul bonurilor de trezorerie obligă băncile centrale străine să finanțeze deficitul balanței de plăți a Americii, care are o bază militară – și, în acest proces, deficitul bugetului guvernamental intern.

Statele Unite nu au nevoie de această reciclare pentru a crea bani. Guvernul poate pur și simplu să tipărească bani, așa cum a demonstrat MMT. Dar Statele Unite au nevoie de această reciclare a dolarului de către băncile centrale străine pentru a-și echilibra plățile internaționale și pentru a susține cursul de schimb al dolarului. Dacă dolarul ar scădea, țărilor străine le-ar fi mult mai ușor să plătească datoriile internaționale (în dolari) în propriile monede. Prețurile de import din SUA ar crește, iar pentru investitorii americani ar fi mai costisitor să cumpere active străine. Iar străinii ar pierde bani din acțiunile și obligațiunile americane exprimate în propriile monede și ar renunța la ele. Băncile centrale, în special, ar avea pierderi pe obligațiunile în dolari ale Trezoreriei pe care le dețin în rezervele lor monetare – și ar considera că ar fi în interesul lor să iasă din dolar. Așadar, atât balanța de plăți, cât și rata de schimb a SUA sunt amenințate de beligeranța și cheltuielile militare ale SUA în întreaga lume – dar diplomații săi încearcă să stabilizeze situația prin creșterea amenințării militare la niveluri de criză.

Încercările SUA de a-și menține protectoratele europene și din Asia de Est închise în propria sferă de influență sunt amenințate de apariția Chinei și a Rusiei independent de Statele Unite, în timp ce economia americană se dezindustrializează ca urmare a propriilor alegeri politice. Dinamica industrială care a făcut ca Statele Unite să fie atât de dominante de la sfârșitul secolului al XIX-lea până în anii 1970 a făcut loc unei financiarizări neoliberale evanghelice. Acesta este motivul pentru care diplomații americani trebuie să își înarmeze aliații pentru a le bloca relațiile economice cu Rusia post-sovietică și China socialistă, a căror creștere o depășește pe cea a Statelor Unite și ale căror acorduri comerciale oferă mai multe oportunități de câștig reciproc.

Problema este cât timp Statele Unite își pot bloca aliații să profite de creșterea economică a Chinei. Vor căuta Germania, Franța și alte țări NATO să obțină prosperitate pentru ele însele, în loc să lase standardul dolarului american și preferințele comerciale să le sifoneze surplusul economic?

Diplomația petrolului și visul Americii pentru Rusia post-sovietică

Așteptarea lui Gorbaciov și a altor oficiali ruși în 1991 era ca economia lor să se îndrepte către Occident pentru o reorganizare după modelul care a făcut ca SUA, Germania și alte economii să fie atât de prospere. Așteptarea reciprocă în Rusia și Europa de Vest era ca investitorii germani, francezi și alți investitori să restructureze economia post-sovietică după linii mai eficiente.

Acesta nu era planul SUA. Atunci când senatorul John McCain a numit Rusia ”o benzinărie cu bombe atomice”, acesta era visul americanilor pentru ceea ce doreau să fie Rusia – cu companiile de gaz din Rusia trecând sub controlul acționarilor americani, începând cu preluarea planificată a Yukos, așa cum s-a stabilit cu Mihail Khordokovsky. Ultimul lucru pe care strategii americani doreau să-l vadă era o Rusie înfloritoare reînviată. Consilierii americani au căutat să privatizeze resursele naturale ale Rusiei și alte active neindustriale, predându-le cleptocraților care puteau ”încasa” valoarea a ceea ce au privatizat doar prin vânzarea către investitorii americani și alți investitori străini pentru valută forte. Rezultatul a fost un colaps economic și demografic neoliberal în toate statele post-sovietice.

Într-un fel, America s-a transformat pe sine în propria versiune a unei benzinării cu bombe atomice (și exporturi de arme). Diplomația petrolieră americană are ca scop controlul comerțului mondial cu petrol, astfel încât profiturile sale enorme să revină marilor companii petroliere americane. Pentru ca petrolul iranian să rămână în mâinile British Petroleum, Kermit Roosevelt de la CIA a colaborat cu Anglo-Persian Oil Company a British Petroleum cu scopul de a-l răsturna pe liderul ales al Iranului, Mohammed Mossadegh, în 1954, atunci când acesta a încercat să naționalizeze compania. Și asta după ce aceasta a refuzat, deceniu după deceniu, să își îndeplinească contribuțiile promise la economie. După instalarea șahului, a cărui democrație se baza pe un stat polițienesc vicios, Iranul a amenințat din nou că va acționa ca stăpân al propriilor resurse petroliere. Așa că s-a confruntat din nou cu sancțiuni sponsorizate de SUA, care rămân în vigoare și astăzi. Scopul acestor sancțiuni este de a menține comerțul mondial cu petrol ferm sub controlul SUA, deoarece petrolul este energie, iar energia este cheia productivității și a PIB-ului real.

În cazurile în care guvernele străine, cum ar fi Arabia Saudită și petrostatele arabe vecine, au preluat controlul, veniturile din exportul de petrol ale acestora urmează să fie depuse pe piețele financiare americane pentru a susține cursul de schimb al dolarului și dominația financiară a SUA. Atunci când și-au cvadruplat prețul petrolului în 1973-74 (ca răspuns la cvadruplarea de către SUA a prețului de export al cerealelor), Departamentul de Stat al SUA a stabilit legea și a spus Arabiei Saudite că poate cere cât de mult dorește pentru petrolul său (crescând astfel umbrela de preț pentru producătorii de petrol din SUA), dar că trebuie să își recicleze veniturile din exportul de petrol către Statele Unite în titluri de valoare denominate în dolari – în principal în titluri de trezorerie americane și conturi bancare americane, împreună cu unele dețineri minoritare de acțiuni și obligațiuni americane (dar numai ca investitori pasivi, fără a folosi această putere financiară pentru a controla politica corporativă).

Al doilea mod de reciclare a veniturilor din exportul de petrol a fost cumpărarea de exporturi de arme americane, Arabia Saudită devenind unul dintre cei mai mari clienți ai complexului militar-industrial. Producția de arme a SUA nu are, de fapt, un caracter în primul rând militar. Așa cum lumea vede acum în agitația legată de Ucraina, America nu are o armată de luptă. Ceea ce are este ceea ce obișnuia să se numească o ”armată de consum”. Producția de armament din SUA angajează forță de muncă și produce armament ca un fel de bun de prestigiu cu care guvernele se pot mândri, nu pentru a lupta efectiv. La fel ca majoritatea bunurilor de lux, marja de profit este foarte mare. Până la urmă, aceasta este esența modei și a stilului de înaltă clasă. MIC își folosește profiturile pentru a subvenționa producția civilă americană într-un mod care nu încalcă litera legilor comerciale internaționale împotriva subvențiilor guvernamentale.

Uneori, desigur, se recurge într-adevăr la forța militară. În Irak, mai întâi George W. Bush și apoi Barack Obama au folosit armata pentru a pune mâna pe rezervele de petrol ale țării, alături de cele din Siria și Libia. Controlul asupra petrolului mondial a fost sprijinul balanței de plăți a Americii. În ciuda eforturilor globale de a încetini încălzirea planetei, oficialii americani continuă să considere petrolul ca fiind cheia supremației economice a Americii. Acesta este motivul pentru care armata americană refuză în continuare să se supună ordinelor irakienilor de a părăsi țara, menținându-și trupele sub controlul petrolului irakian. Iată și de ce a fost de acord cu francezii să distrugă Libia. Mai aproape de casă, președintele Biden a aprobat forajul în largul mării și susține extinderea nisipurilor bituminoase Athabasca din Canada, cel mai murdar petrol din lume din punct de vedere ecologic.

Alături de exporturile de petrol și alimente, exporturile de arme susțin finanțarea, în baza bonului de trezorerie standard, a cheltuielilor militare americane în cele 750 de baze din străinătate. Dar fără un inamic permanent care amenință constant la porți, existența NATO se destramă. Ce nevoie ar mai fi ca țările să cumpere submarine, portavioane, avioane, tancuri, rachete și alte arme?

Pe măsură ce Statele Unite s-au dezindustrializat, deficitul comercial și al balanței de plăți devine tot mai problematic. Aceasta are nevoie de vânzările la export de armament pentru a contribui la reducerea deficitului comercial în creștere și, de asemenea, pentru a-și subvenționa avioanele comerciale și sectoarele civile conexe. Provocarea este cum să își mențină prosperitatea și dominația mondială în timp ce se dezindustrializează, în timp ce creșterea economică este în plină expansiune în China și acum chiar și în Rusia.

America și-a pierdut avantajul în materie de costuri industriale prin creșterea bruscă a costului vieții și al afacerilor în economia sa rentieră post-industrială financiarizată, dar, în plus, așa cum a explicat Seymour Melman în anii 1970, capitalismul Pentagonului se bazează pe contracte cost-plus: Cu cât costurile echipamentelor militare sunt mai mari, cu atât mai mult profit primesc producătorii acestora. Astfel, armele americane sunt supra-proiectate – de aici și scaunele de toaletă de 500 de dolari în loc de un model de 50 de dolari. Până la urmă, principala atracție a bunurilor de lux, inclusiv a echipamentelor militare, este prețul lor ridicat.

Acesta este fundalul furiei SUA pentru eșecul său de a pune stăpânire pe resursele de petrol ale Rusiei – și de a vedea cum Rusia se eliberează și din punct de vedere militar pentru a-și crea propriile exporturi de arme. Astăzi, Rusia se află în poziția Iranului în 1954 și din nou în 1979. Nu numai că vânzările sale rivalizează cu cele de GNL din SUA, dar Rusia își păstrează veniturile din exportul de petrol acasă pentru a-și finanța reindustrializarea, astfel încât să reconstruiască economia care a fost distrusă de ”terapia de șoc” sponsorizată de SUA în anii 1990.

Linia de minimă rezistență pentru strategia americană care încearcă să mențină controlul asupra aprovizionării cu petrol la nivel mondial, menținându-și în același timp piața de export de arme de lux prin intermediul NATO, este să strige ”Lupul” și să insiste că Rusia este pe punctul de a invada Ucraina – ca și cum Rusia ar avea ceva de câștigat din războiul de mlaștină asupra celei mai sărace și mai puțin productive economii din Europa. Iarna 2021-22 a văzut o lungă încercare a SUA de a împinge NATO și Rusia să lupte – fără succes.

SUA visează la o Chină neoliberalizată ca filială a corporațiilor americane

America s-a dezindustrializat ca o politică deliberată de reducere a costurilor de producție, deoarece companiile sale de producție au căutat forță de muncă cu salarii mici în străinătate, mai ales în China. Această schimbare nu a fost o rivalitate cu China, ci a fost văzută ca un câștig reciproc, care ar permite băncilor și investitorilor americani să-și asigure controlul și profiturile asupra industriei chineze, pe măsură ce aceasta era comercializată. Rivalitatea era între angajatorii americani și forța de muncă americană, iar arma războiului de clasă a fost delocalizarea și, în acest proces, reducerea cheltuielilor sociale guvernamentale.

La fel ca și în cazul Rusiei, care urmărește să obțină petrol, arme și comerț agricol independent de controlul american, ofensiva Chinei constă în păstrarea acasă a profiturilor rezultate din industrializarea sa, în păstrarea proprietății de stat asupra unor corporații importante și, mai ales, în menținerea creației monetare și a Băncii Chinei ca serviciu public pentru a-și finanța propria formare de capital, în loc să lase băncile și casele de brokeraj din SUA să îi asigure finanțarea și să sifoneze surplusul sub formă de dobânzi, dividende și comisioane de administrare. Singura salvare pentru planificatorii corporativi americani a fost rolul Chinei în împiedicarea creșterii salariilor din SUA prin furnizarea unei surse de forță de muncă la prețuri scăzute, care să permită producătorilor americani să își externalizeze producția.

Războiul de clasă al Partidului Democrat împotriva forței de muncă sindicalizate a început în timpul administrației Carter și s-a accelerat foarte mult atunci când Bill Clinton a deschis granița sudică cu NAFTA. Un șir de maquiladoras au fost înființate de-a lungul graniței pentru a furniza forță de muncă artizanală la preț redus. Acest lucru a devenit un centru de profit corporatist atât de reușit încât Clinton a făcut presiuni pentru a admite China în Organizația Mondială a Comerțului în decembrie 2001, în ultima lună a administrației sale. Visul era ca țara asiatică să devină un centru de profit pentru investitorii americani, producând pentru companiile americane și finanțându-și investițiile de capital (precum și locuințele și cheltuielile guvernamentale, se spera) prin împrumuturi în dolari americani și prin organizarea industriei sale pe o piață bursieră. O piață care, la fel ca și cea din Rusia în 1994-1996, să devină un furnizor important de câștiguri financiare-capitale pentru investitorii americani și alți investitori străini.

Walmart, Apple și multe alte companii americane au organizat facilități de producție în China, ceea ce a implicat în mod necesar transferuri de tehnologie și crearea unei infrastructuri eficiente de export. Goldman Sachs a condus incursiunea financiară și a ajutat piața bursieră chineză să se ridice vertiginos.

Unde a eșuat visul neoliberal al Americii din timpul Războiului Rece? Pentru început, China nu a urmat politica Băncii Mondiale de a îndruma guvernele să se împrumute în dolari pentru a angaja firme de inginerie americane care să furnizeze infrastructura de export. S-a industrializat în același mod în care au făcut-o Statele Unite și Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea: Prin investiții publice masive în infrastructură pentru a furniza nevoile de bază la prețuri subvenționate sau în mod gratuit. De la asistență medicală și educație, la transport și comunicații, cu scopul de a minimiza costul vieții pe care angajatorii și exportatorii trebuiau să îl plătească. Cel mai important, China a evitat serviciul datoriei externe prin crearea propriilor bani și prin păstrarea facilităților de producție în mâinile sale.

Cerințele SUA îi scot pe aliații săi din orbita comercială și monetară dolar-NATO

Ca într-o tragedie greacă clasică, politica externă a SUA aduce exact rezultatul de care se teme cel mai mult. Exagerând cu propriii aliați din NATO, diplomații americani provoacă scenariul de coșmar al lui Kissinger, aducând Rusia și China împreună. În timp ce aliații Americii au spus că vor suporta costurile sancțiunilor americane, Rusia și China beneficiază de pe urma faptului că sunt obligate să se diversifice și să își facă propriile economii independente de dependența de furnizorii americani de alimente și alte nevoi de bază. Mai presus de toate, aceste două țări își creează propriile sisteme de credit și de compensare bancară de-dolarizate și își dețin rezervele monetare internaționale sub formă de aur, euro și monedele fiecăreia dintre ele pentru a-și desfășura comerțul și investițiile reciproce.

Această de-dollarizare oferă o alternativă la capacitatea unipolară a SUA de a obține credite externe gratuite prin intermediul standardului bonurilor de trezorerie americane pentru rezervele monetare mondiale. Pe măsură ce țările străine și băncile lor centrale se de-dollarizează, ce va susține dolarul? Fără linia de credit gratuită oferită de băncile centrale care reciclează în mod automat cheltuielile militare externe ale Americii înapoi în economia americană (cu un randament minim), cum pot Statele Unite să își echilibreze plățile internaționale în fața dezindustrializării lor?

Statele Unite nu pot pur și simplu să își inverseze dependența de forța de muncă chineză și de alte țări asiatice prin aducerea producției acasă. Aceasta a construit în economia sa o suprataxă rentieră prea mare pentru ca forța sa de muncă să poată concura la nivel internațional, având în vedere cererile bugetare ale salariaților americani pentru a plăti costurile ridicate și în creștere ale locuințelor și educației, serviciul datoriei și asigurările de sănătate, precum și pentru serviciile de infrastructură privatizate.

Singura modalitate prin care Statele Unite își pot susține echilibrul financiar internațional este prin prețuri de monopol pentru exporturile sale de arme, produse farmaceutice brevetate și tehnologii informaționale, precum și prin cumpărarea controlului celor mai profitabile sectoare de producție și sectoare cu potențial de extragere a rentei din străinătate – cu alte cuvinte, prin răspândirea politicii economice neoliberale în întreaga lume într-un mod care obligă alte țări să depindă de împrumuturile și investițiile americane.

Aceasta nu este o modalitate de creștere a economiilor naționale. Alternativa la doctrina neoliberală este reprezentată de politicile de creștere ale Chinei. Statul chinez urmează aceeași logică industrială de bază prin care Statele Unite, Germania și Franța au ajuns la putere industrială în timpul propriului lor avânt industrial, cu un sprijin guvernamental puternic și programe de cheltuieli sociale.

Statele Unite au abandonat această politică industrială tradițională începând cu anii 1980. Își impun în propria economie politicile neoliberale care au dezindustrializat Chile pinochetist, Marea Britanie thatcheristă și fostele republici post-industriale sovietice, țările baltice și Ucraina începând cu 1991. Prosperitatea sa extrem de polarizată și îndatorată se bazează pe umflarea prețurilor imobiliare și ale titlurilor de valoare și pe privatizarea infrastructurii.

Acest neoliberalism a fost o cale de a deveni o economie eșuată și, într-adevăr, un stat eșuat, obligat să facă față deflației datoriei sale, creșterii prețurilor locuințelor și chiriilor pe măsură ce ratele de ocupare a locuințelor de către proprietari scad, precum și costurilor medicale exorbitante și altor costuri rezultate din privatizarea a ceea ce alte țări oferă gratuit sau la prețuri subvenționate ca drepturi ale omului – asistență medicală, educație, asigurări medicale și pensii.

Succesul politicii industriale a Chinei, cu o economie mixtă și controlul statului asupra sistemului monetar și de credit, i-a determinat pe strategii americani să se teamă că țările din Europa de Vest și Asia – chiar și Taiwanul, nu doar Japonia și Coreea de Sud – ar putea considera că avantajul lor economic constă în integrarea mai strânsă cu China și Rusia. Răspunsul SUA la o astfel de apropiere globală cu China și Rusia pare să nu aibă alte pârghii decât sancțiunile economice și beligeranța militară. Această poziție a Noului Război Rece este costisitoare, iar alte țări refuză să suporte costurile unui conflict care nu are niciun beneficiu pentru ele însele. Și care, într-adevăr, amenință să le destabilizeze propria creștere economică și independență politică.

Fără subvenții din partea acestor țări, mai ales în condițiile în care alte țări își de-dollarizează economiile, cum pot Statele Unite să mențină costurile balanței de plăți ale cheltuielilor sale militare de peste mări? Reducerea acestor cheltuieli și, într-adevăr, redobândirea autonomiei industriale și a puterii economice competitive ar necesita o transformare a politicii americane. O astfel de schimbare pare puțin probabilă, dar, în lipsa ei, cât timp va reuși economia rentieră post-industrială a Americii să forțeze alte țări să îi ofere bunăstarea economică (literalmente un flux de intrare) pe care nu o mai produce acasă?

Cum puteți sprijini proiectul Patrioților

Platforma Opozitia.net depinde exclusiv de donațiile Patrioților. Ea va exista cât timp VOI veți considera că are sens să existe. Fiecare donație, cât de mică, ne aduce mai aproape de Libertatea de altădată. Ne ajută să avem o voce din ce în ce mai puternică. Ne ajută să rezistăm în fața ofensivei nemaintâlnite din partea Globaliștilor fără niciun Dumnezeu.

Donează prin

Donează prin Transfer Bancar:

Conturi ING BANK
RO70INGB0000999906930786 (RON)
RO65INGB0000999911989038 (EUR - SWIFT INGBROBU)

Titular Adrian Onciu

Donează prin Revolut

Tel: 0791.287.318 --- @adrian6j60

1 COMENTARIU

  1. Așa cum menționam într-unul din discursurile mele pe post – adică din baie, unde nu mă aude absolut nimeni 😂😂😂 – a apărut un al treilea element, să zicem biblic: pe lângă „Binele” și „Răul” , vine tare, din urmă, „Profitul”, cu orice preț !!! 🤔

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai noi articole