7.7 C
București
joi, 8 decembrie 2022

FULL STORY | Secretele din Silicon Valley. Ceea ce Big Tech nu vrea să știți

Silicon Valley. Amplasată în sudul zonei Golfului San Francisco din nordul Californiei, Valea nu este doar o locație geografică. Este o idee. Este o expresie a dorinței de a digitaliza toate informațiile din lume și de a crea baze de date, de a urmări și de a stoca aceste informații. Și, după cum începem să aflăm, rezultatul acestei digitalizări a tuturor lucrurilor este o lume fără intimitate. O lume în care capacitatea noastră de a participa la o dezbatere publică este supusă capriciilor marilor miliardari din domeniul tehnologiei. O lume în care libertatea este un lucru de domeniul trecutului și nimeni nu este în afara razei de acțiune a Big Brother.

Ca o coincidență fericită, agențiile de informații caută la rândul lor să capteze și să stocheze fiecare detaliu despre fiecare moment al vieții noastre. Este doar o întâmplare, nu-i așa? Complexul din Silicon Valley deține acum suficiente informații pentru a ne urmări fiecare mișcare, a ne asculta fiecare conversație, a ne cartografia rețelele sociale și, din ce în ce mai mult, a ne prezice planurile de viitor. Asistăm la o serie de evenimente deloc întâmplătoare care au condus la lumea de astăzi.

Dar ceea ce oamenii obișnuiți nu știu este că Silicon Valley are o istorie foarte specială. Ea explică cum s-a ajuns aici și ne vorbește despre viitor, în timp ce noi părem a fi somnambuli. Un viitor al supravegherii totale și al controlului total de către miliardarii Big Tech și susținătorii lor din umbră.

Cunoscută cândva sub numele de „Valea bucuriilor inimii”, Valea Santa Clara era o zonă rustică, agrară, cunoscută pentru climatul său blând și pomii fructiferi înfloritori. Până în anii 1960, a fost cea mai mare regiune producătoare și de ambalat fructe din lume.

În prezent, există puține amintiri ale trecutului agricol al văii. Supranumită „Silicon Valley”, în zonă se află multe dintre cele mai mari companii de tehnologie și social media din lume, de la Google și Facebook la Apple și Oracle, de la Netflix și Cisco Systems la PayPal și Hewlett-Packard. Este centrul unei industrii globale care transformă economia, modelează discursul nostru politic și schimbă însăși natura societății noastre.

Deci, ce s-a întâmplat? Cum a avut loc această schimbare remarcabilă? De ce este Silicon Valley epicentrul acestei transformări?

Răspunsul este surprinzător de simplu: S-a întâmplat al doilea război mondial. Afluxul de cercetare și industrie de înaltă tehnologie în regiune este rezultatul direct al celui de-al Doilea Război Mondial și al acțiunilor unui singur om: Frederick Terman.

Frederick Terman (1900 – 1982)

Frederick a fost fiul lui Lewis Terman, un pionier al psihologiei educaționale de la Școala superioară de educație Stanford. Un eugenist declarat, Lewis Terman a popularizat testarea IQ în America, ajutând la efectuarea primei administrări în masă a unui test IQ pentru armata americană, în timpul intrării Americii în Primul Război Mondial.

Frederick Terman a studiat la Stanford, obținând o diplomă de licență în chimie și un masterat în inginerie electrică înainte de a merge la MIT pentru a-și lua doctoratul în inginerie electrică sub conducerea lui Vannevar Bush. Cei doi au intrat în joc la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când Bush (care conducea Biroul de Cercetare și Dezvoltare al SUA, responsabil de aproape toate activitățile de cercetare și dezvoltare pentru armata americană pe timp de război) i-a cerut lui Terman să conducă Laboratorul ultrasecret de Cercetare Radio de la Universitatea Harvard. Acolo, Terman a avut la dispoziție 800 dintre cei mai buni cercetători din țară în domeniul emergent al războiului electronic. Activitatea lor a inclus dezvoltarea unora dintre primele echipamente de informații de semnal și de informații electronice, inclusiv detectoare radar și dispozitive de bruiaj radar, care urmau a fi folosite împotriva apărării antiaeriene germane.

The Valley, așa cum o cunoaștem astăzi, s-a născut în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, când Terman s-a întors la Stanford în calitate de decan al Școlii de Inginerie și a început să transforme școala în „MIT-ul Occidentului”.

Steve Blank: ”Terman, cu experiența sa de război, a decis să transforme Stanford într-un centru de excelență în domeniul microundelor și al electronicii, iar el era omul potrivit pentru a face acest lucru. Laboratorul de cercetare radiofonică de la Harvard era cel mai avansat din Statele Unite în domeniul emițătoarelor și receptoarelor de microunde. Și ceea ce a făcut el a fost să recruteze unsprezece foști membri ai laboratorului de cercetare radio și să le spună: „Felicitări! Acum sunteți cu toții profesori la Stanford!” Aceștia s-au alăturat Universității Stanford și și-au înființat propriul laborator: Electronics Research Lab. Apoi au obținut primul contract de la Office of Naval Research, suficient pentru a finanța cercetarea Stanford în domeniul microundelor. Până în 1950, Terman a transformat departamentul de inginerie de la Stanford în MIT-ul Occidentului. A făcut-o prin preluarea tuturor activităților inovatoare de cercetare și dezvoltare în domeniul microundelor din timpul războiului, prin mutarea lor la Stanford, prin preluarea șefilor de departament și a personalului cheie”. (Sursa: Istoria secretă a Silicon Valley)

Cu fondurile de cercetare militară care curgeau în regiune, Terman a început să transforme zona golfului San Francisco într-un punct fierbinte al cercetării de înaltă tehnologie. În 1951, el a creat Parcul Industrial Stanford – cunoscut în prezent sub numele de Stanford Research Park – un proiect comun între Stanford și orașul Palo Alto pentru a atrage în zonă marile corporații de tehnologie. Parcul a avut un succes uriaș, atrăgând în cele din urmă Hewlett-Packard, General Electric, Kodak și alte firme importante din domeniul tehnologiei. În plus, a consolidat Silicon Valley ca punct de legătură între Stanford, marile companii de tehnologie și cercetarea sponsorizată de guvern.

Iar această legătură nu a fost una tangențială, după cum scrie cercetătorul Steve Blank în propria sa istorie a rădăcinilor militare ale Silicon Valley: „În anii 1950, Fred Terman a fost consilier al fiecărei ramuri importante a armatei americane. A făcut parte din Consiliul consultativ pentru cercetare și dezvoltare al armatei, din Consiliul consultativ științific pentru contramăsuri electronice al Forțelor Aeriene, a fost membru al Consiliului de administrație al Institutului de analiză a apărării, al Comitetului consultativ pentru cercetare navală, al Consiliului științific al apărării și consultant al Comitetului consultativ științific al președintelui. În cadrul activităților sale comerciale, a făcut parte din consiliile de administrație ale HP, Watkins-Johnson, Ampex și a fost director și vicepreședinte al Institutului de Cercetare Stanford. Este uimitor că acest tip a dormit vreodată. Terman a fost a fost cea mai bună mașină de networking pentru Stanford și pentru contractele sale militare.”

Nu este niciun secret că Silicon Valley a prosperat încă de la început datorită banilor de la Pentagon (destinați cercetării) și a legăturilor cu Ministerul Apărării. De la William Shockley (un eugenist care și-a petrecut cel de-al Doilea Război Mondial ca director al Grupului de operațiuni de război antisubmarin al Universității Columbia. A fost considerat drept celălalt părinte fondator al Silicon Valley pentru activitatea sa în domeniul semiconductorilor de siliciu) la Institutul de Cercetare Stanford (un contractor militar cheie care a avut legături strânse cu Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată ARPA), Departamentul de Apărare al SUA a avut un rol cheie în dezvoltarea regiunii.

Institutul de Cercetare Stanford (SRI) a fost condus de Terman și creat de către administratorii Universității Stanford în 1946. Încă de la înființare, SRI a fost instruit să evite urmărirea contractelor federale care ar putea implica Stanford în chestiuni politice. Însă, în șase luni, SRI a încălcat deja această directivă, încheind contracte cu Office of Naval Intelligence. În anii 1960, în același timp în care Centrul de Inteligență Artificială al institutului crea Shakey – „primul robot mobil care putea raționa despre mediul înconjurător”, SRI a fost luat în vizor de protestatarii împotriva Războiului din Vietnam pentru activitatea sa contractuală cu ARPA, divizia Pentagonului dedicată dezvoltării tehnologiei de ultimă oră. Protestele au determinat Universitatea Stanford să întrerupă în mod oficial legăturile cu SRI în anii 1970, dar cercetările finanțate de armată nu s-au oprit aici.

Shakey – primul robot mobil care putea raționa despre mediul înconjurător

Institutul de Cercetare Stanford avea să devină al doilea nod al ARPANET, rețeaua creată de Pentagon ce ulterior va da naștere internetului modern. Primul mesaj între două computere a fost trimis pe ARPANET, între un calculator de la UCLA și unul de la SRI.

Primul mesaj trimis între două computere

Robert Kahn, șeful diviziei de comandă și control a ARPA, a creat prima rețea mobilă experimentală (cunoscută sub numele de „PRNET”) în jurul Silicon Valley și a format rețeaua inițială de sateliți („SATNET”) capabilă să conecteze internetul timpuriu la nivel internațional. În 1973, Kahn a apelat la ajutorul lui Vint Cerf, profesor asistent la Universitatea Stanford, pentru a dezvolta, în cadrul unui proiect al Departamentului Apărării, suita de protocoale TCP/IP, elemente esențiale în scopul creării internetului.

În cadrul unei discuții recente găzduite de DARPA, cea mai recentă denumire pentru ceea ce a fost inițial ARPA, Vint Cerf a recunoscut că întregul proiect ARPANET a fost dictat de nevoile Pentagonului de a avea un sistem de comandă și control care să răspundă cerințelor militare.

Vint Cerf: ”Internetul a fost motivat de convingerea că sistemul de comandă și control ar putea utiliza computerele pentru a permite Departamentului Apărării să își folosească resursele mai bine decât un adversar. În acest caz particular – Bob, în special, a început programul la DARPA în anii 70 – ne-am dat seama că trebuia să avem computere pe navele de pe mare, în avioane și în vehicule mobile, iar ARPANET a făcut doar programe dedicate, fixe. Știți, mașini care se aflau în camere cu aer condiționat conectate între ele – în linii mari, circuite telefonice dedicate. Așa că nu poți conecta tancurile între ele cu cabluri, pentru că trec peste ele și se rup, iar avioanele nu vor reuși niciodată să se ridice de la sol. Așa că acest lucru a dus la nevoia de comunicații radio mobile și comunicații prin satelit, în rețea. Am făcut acest lucru pentru Departamentul Apărării, care trebuia să opereze peste tot în lume. Și astfel, nu putea fi un proiect limitat, într-un fel sau altul, la CONUS, de exemplu. De asemenea, nu putea fi un proiect dependent în vreun fel de cooperarea altor țări în ceea ce privește alocarea, de exemplu, a spațiului de adrese. Adică, ar fi fost stupid dacă am fi folosit coduri de țară pentru a indica diferite rețele, diferiți identificatori de rețea. Imaginați-vă că trebuie să invadați țara B și, înainte de a face acest lucru, trebuie să mergeți și să spuneți: „Bună, vom invada țara ta în câteva săptămâni și avem nevoie de spațiu de adrese pentru a rula un alt sistem de operare”. Probabil că nu putea să meargă. Așa că am știut din start că trebuie să aibă o acoperire globală”. (Sursa: De la ARPAnet la Internet, Web, Cloud și dincolo de acesta: Ce urmează?)

Locul de naștere al internetului modern

Una dintre primele demonstrații ale protocolului – un test din 1977, care a implicat o dubă echipată cu echipamente radio de către SRI, dubă supranumită acum ”locul de naștere al internetului modern”, a simulat chiar ”o unitate mobilă pe teren, să spunem în Europa, în mijlocul unei acțiuni, încercând să comunice prin intermediul unei rețele de sateliți cu Statele Unite”.

În timp ce investițiile directe în această revoluție tehnologică se potriveau scopurilor Pentagonului, comunitatea de informații americană urmărea alte căi, mai ascunse, de valorificare a potențialului incredibil al Silicon Valley și al tehnologiilor sale de supraveghere. Odată cu apariția Războiului Rece și a tensiunilor crescute dintre SUA și URSS (într-un nou joc extrem de tehnologic de „spionaj și contra-spionaj”), finanțarea cercetării și dezvoltării de tehnologii de ultimă oră a fost plasată sub acoperirea securității naționale. Și clasificată.

Dar, la începutul anilor 1950, Războiul din Coreea a schimbat jocul. După cel de-al Doilea Război Mondial practic SUA și-a demobilizat trupele. A pus la naftalină bombardierele și avioanele de luptă. ”Ne vom bucura de beneficiile postbelice” și-au spus americanii. În 1949, sovieticii au testat prima lor armă nucleară. Războiul Rece, odată cu Războiul din Coreea, a devenit fierbinte. Dintr-o dată, Statele Unite și-au dat seama că lumea s-a schimbat din nou, iar munca de spionaj a ajuns la Stanford.

Armata l-a abordat pe prof. Terman și i-a cerut să înființeze Laboratorul de Electronică Aplicată pentru a face programe militare clasificate. Dimensiunea programului de electronică de la Stanford s-a dublat. Pentagonul a spus: ”Ei bine, vom păstra proiectul separat de Laboratorul de Cercetare Electronică neclasificată”. Dar, pentru prima dată, Universitatea Stanford a devenit un partener cu drepturi depline al armatei în cercetarea și dezvoltarea guvernamentală.  (Sursa: Istoria secretă a Silicon Valley)

Universitatea Standford

Sosirea banilor pentru investiții în cadrul agențiilor de informații a creat o nouă relație între guvern și cercetătorii din Valley. În loc să angajeze direct companiile de tehnologie, electronica de consum urma să fie din ce în ce mai mult reglementată, dirijată, supravegheată și infiltrată de lucrătorii guvernamentali. Care puteau apoi să folosească acea tehnologie ca bază pentru o operațiune mondială de transmitere de informații, îndreptată nu numai împotriva armatelor țărilor străine, ci și împotriva populației lumii în ansamblu.

Acum, învăluit într-un giulgiu al securității naționale, rolul guvernului în dezvoltarea Big Tech a fost în mare parte ascuns. Dar, dacă știi unde să te uiți, amprentele agențiilor de informații sunt încă vizibile pe aproape toate companiile și tehnologiile importante din Silicon Valley.

Să luăm de exemplu Oracle Corporation. A treia cea mai mare corporație de software din lume, Oracle este renumită pentru software-ul său de baze de date cu același nume. Ceea ce mulți nu știu este că numele „Oracle” provine de la primul client al firmei: CIA. ”Project Oracle” era numele de cod al CIA pentru o bază de date relațională gigantică, construită de Ampex, o firmă din Silicon Valley. În cadrul proiectului au fost desemnați Larry Ellison, Bob Miner și Ed Oates. Deși Proiectul Oracle ”a fost un fel de dezastru”, el i-a determinat pe Ellison și pe partenerii săi să se desprindă de Oracle Corporation. Care până în prezent își obține 25% din afaceri din contracte guvernamentale.

Sau luați exemplul Sun Microsystems. Înființată în 1982, stația de lucru Unix emblematică a gigantului software și hardware din Silicon Valley, „Sun-1”, după cum explică ComputerWorld, „își datorează originile unor tehnologii majore dezvoltate la mai multe universități și companii, toate finanțate de ARPA”. Sun a fost achiziționată de Oracle în 2010 pentru 7,4 miliarde de dolari.

Clădirea Pentagonului

Dar pentru o întreagă generație din zilele noastre, aceasta este o istorie veche. Sigur, agențiile de informații și Departamentul Apărării au fost implicate în fondarea ”stâlpilor” din  Silicon Valley. Dar cum rămâne cu Silicon Valley de astăzi? Ce legătură are aspectul de mai sus cu Google sau Facebook sau PayPal sau cu giganții Big Tech care au devenit sinonimi cu informatica în era internetului?

Era modernă a Silicon Valley a început în anii 1990, când apariția World Wide Web a adus întregul potențial al revoluției informatice în casele din America și din întreaga lume. A fost epoca bulei dotcom, când mici start-up-uri fără niciun plan de afaceri și fără venituri puteau deveni peste noapte companii de milioane de dolari. Iar în spatele tuturor, conducând revoluția din umbră, se aflau agențiile de informații. Ele au contribuit la finanțarea tehnologiilor și platformelor de bază ale internetului modern.

Una dintre primele probleme cu care s-au confruntat primii utilizatori ai internetului a fost aceea de a căuta în multitudinea amețitoare de site-uri web personale, pagini web ale companiilor, site-uri guvernamentale și alte tipuri de conținut care apăreau online în fiecare zi. Pentru ca internetul să se transforme dintr-un loc de joacă pentru tocilari și pasionați de tehnologie într-un instrument de comunicare omniprezent, ar fi trebuit să existe o modalitate de a sorta rapid cantitatea imensă de informații disponibile și de a returna o listă relevantă de site-uri web menită să-i conducă pe utilizatori către informații utile. Primele iterații ale căutării online, inclusiv liste de site-uri interesante și motoare de căutare primitive (bazate pe simpla potrivire a cuvintelor cheie), nu au reușit să se ridice la înălțimea sarcinii.

Printr-o coincidență fericită, problema catalogării, indexării, sortării și interogării unor cantități uriașe de informații a fost una la care lucrau și agențiile de informații. Pe măsură ce masele de date de pe internet au dat naștere la era Big Data, NSA, CIA și alți membri ai comunității de informații din SUA au recrutat cele mai bune și mai strălucite minți tinere din țară pentru a le ajuta să stocheze, să caute și să analizeze aceste informații… și pe cei care le căutau. Și, ca de obicei, au apelat la ajutorul Universității Stanford și al copiilor deștepți din Silicon Valley.

Google, cum știm, a pornit ca un proiect de cercetare al lui Larry Page și Sergey Brin, doi absolvenți ai Universității Stanford. Nu este surprinzător că nu trebuie să săpăm foarte adânc pentru a găsi legătura cu Departamentul Apărării. DARPA – numele actual al ARPA – a fost unul dintre cei șapte sponsori militari, civili și de aplicare a legii ai ”Proiectului bibliotecilor digitale Stanford”, care a contribuit la finanțarea cercetărilor lui Page și Brin. DARPA a fost chiar mulțumită că a apărut în cartea albă unde a fost expusă pentru prima dată ideea Google: ”The Anatomy of a Large-Scale Hypertextual Web Search Engine”.

Mai puțin cunoscut este proiectul ”Massive Digital Data Systems” (Sisteme de date digitale masive), condus de comunitatea de informații a SUA și finanțat prin intermediul unor agenții neclasificate precum National Science Foundation. După cum se explică într-un e-mail de prezentare a proiectului către cercetătorii din marile universități americane, în 1993, proiectul a fost conceput pentru a ajuta agențiile de informații să își asume ”un rol proactiv în stimularea cercetării în domeniul gestionării eficiente a bazelor de date masive și pentru a se asigura că cerințele comunității de informații pot fi încorporate sau adaptate în produse comerciale”.

Iată cum a detaliat Jeff Nesbit – fost director de afaceri legislative și publice pentru National Science Foundation – într-un articol revelator din 2017 pentru qz.com despre adevărata origine a Google: ”Brațele de cercetare ale CIA și NSA au sperat că cele mai bune minți din domeniul informaticii din mediul universitar ar putea identifica ceea ce au numit „păsări cu o pană”: [sic] La fel cum gâștele zboară împreună în forme mari de V sau stoluri de vrăbii fac mișcări bruște împreună în armonie, au prezis că grupuri de oameni cu idei asemănătoare se vor mișca împreună online. (…) Scopul cercetărilor lor a fost de a urmări amprentele digitale în interiorul rețelei globale de informații în expansiune rapidă, cunoscută atunci sub numele de World Wide Web. Ar putea o întreagă lume de informații digitale să fie organizată astfel încât să se poată urmări și clasifica solicitările făcute de oameni în interiorul unei astfel de rețele? Ar putea fi corelate și clasificate în ordinea importanței interogărilor lor? Ar putea fi identificate „păsările de același fel” în această mare de informații, astfel încât comunitățile și grupurile să poată fi urmărite într-un mod organizat?”.

Proiectul a dispersat peste o duzină de granturi de câteva milioane de dolari fiecare pentru a ajuta la realizarea obiectivului de urmărire, sortare și exploatare a comportamentului online, cu scopul de a identifica și clasifica comunitățile și a urmări grupurile în viața reală. Cine a fost printre primii beneficiari ai acestor granturi? Nimeni altul decât Sergey Brin și echipa lui de la Stanford. Cercetările lor urmăreau optimizarea interogărilor de căutare.

Co-fondatorii Google, Larry Page și Sergey Brin

Încă de la înființare și până în prezent, Google a menținut legături strânse cu serviciile de informații, armata și organele legii din America. Cu toate acestea, la fel ca în cazul tuturor chestiunilor legate de așa-numita ”securitate națională”, putem observa relația doar din dosarul public și declasificat al contractelor și acordurilor pe care gigantul tehnologic le-a lăsat în urma sa.

În 2003, Google a semnat un contract în valoare de 2,1 milioane de dolari cu Agenția Națională de Securitate (National Security Agency), brațul de supraveghere din umbră al comunității de informații americane. NSA este responsabil pentru colectarea, stocarea și analiza informațiilor de semnal în cadrul operațiunilor de informații externe și de contrainformații. Google a construit pentru agenție un instrument de căutare personalizat ”capabil să caute 15 milioane de documente în douăzeci și patru de limbi”. Relația a fost atât de importantă pentru Google încât, atunci când contractul a expirat în aprilie 2004, a fost prelungit cu încă un an, fără niciun cost pentru guvern.

În 2005, a fost dezvăluit faptul că In-Q-Tel (brațul de capital de risc al CIA și care reprezintă în sine încapsularea perfectă a relației dintre agențiile de informații și Silicon Valley) a vândut peste 5.000 de acțiuni Google. Nu se știe exact cum anume a ajuns firma de capital de risc a CIA să dețină 5.000 de acțiuni Google, dar se crede că fenomenul s-a întâmplat atunci când Google a cumpărat Keyhole Inc., dezvoltatorul software-ului devenit ulterior Google Earth. Numele companiei, ”Keyhole”, este o referire nu prea subtilă la clasa Keyhole de sateliți de recunoaștere pe care agențiile de informații americane îi folosesc de zeci de ani pentru a efectua analize de imagistică 3D și cartografiere. Keyhole, Inc. a lucrat îndeaproape cu comunitatea de informații americane și chiar s-a lăudat că tehnologia sa a fost folosită de Pentagon pentru a sprijini invazia Irakului. Până în prezent, CIA însăși descrie Google Earth ca fiind ”tehnologie asistată de CIA” pe propria pagină dedicată: „Impact al CIA asupra tehnologiei”.

În 2010, au început să apară detalii despre o relație oficială între NSA și Google, dar ambele părți au refuzat să divulge orice alte informații despre conexiune. Rapoartele ulterioare au sugerat că Google ”a fost de acord să furnizeze informații despre traficul din rețelele sale în schimbul unor informații de la NSA despre ceea ce știa în legătură cu hackerii străini”. Mai multe detalii au apărut în urma unei solicitări în baza Freedom of Information Act din 2014, care a dezvăluit că Sergey Brin și Eric Schmidt nu numai că se tutuiau cu generalul Keith Alexander, șeful de atunci al NSA, dar Google făcea parte dintr-o ”inițiativă guvernamentală secretă cunoscută sub numele de Enduring Security Framework”. Această inițiativă presupunea ca Silicon Valley să se asocieze cu Pentagonul și comunitatea de informații din SUA pentru a face schimb de informații ”la viteza rețelei”.

Inițiativa Enduring Security Freedom este doar un mic capitol din modul în care Big Tech poate obține sume mari de bani în baza relației lor cu NSA. În 2013, a ieșit la iveală faptul că participanții la programul PRISM (programul ilegal de supraveghere care a permis NSA să aibă acces pe ușa din spate la informațiile și datele utilizatorilor tuturor companiilor Big Tech) au primit compensații pentru cheltuielile programului de către o ramură obscură a agenției, cunoscută sub numele de „Operațiuni cu sursă specială„.

Edward Snowden

Se pare că întregul proces i-a costat pe participanții la PRISM milioane de dolari pentru a implementa fiecare extindere reușită, iar aceste costuri, potrivit documentelor americane, au fost acoperite de o ramură a NSA cunoscută sub numele de ”Operațiuni cu sursă specială”. Potrivit cotidianului The Guardian, Edward Snowden a descris Operațiunile cu sursă specială ca fiind ”bijuteria coroanei” agenției care se ocupă de toate programele de supraveghere bazate pe parteneriatul corporativ cu furnizorii de telecomunicații și de internet. Acum, dezvăluirea este considerată dovada că a existat o relație financiară între companiile de tehnologie și NSA. Și, după cum spune ziarul The Guardian, dezvăluirea faptului că banii contribuabililor au fost folosiți pentru a acoperi costurile de conformare ale companiei ridică noi întrebări cu privire la relația dintre Silicon Valley și NSA. (Sursa: NSA a plătit Google, Microsoft, Facebook și Yahoo pentru a vă spiona)

Programul PRISM în sine dovedește că legăturile armatei și ale agențiilor de informații cu Silicon Valley din zilele noastre nu se termină cu Google. De fapt, fiecare dintre stâlpii din Silicon Valley are legături similare cu lumea obscură a spionilor.

În iunie 2003, Biroul pentru Tehnici de Prelucrare a Informației – aripa de tehnologie informatică a DARPA care a supervizat proiectul ARPANET original în anii 1960 – a postat discret pe site-ul său un ”Broad Agency Announcement” pentru a solicita propuneri în sprijinul unui proiect ambițios. Etichetat ”BAA # 03-30”, acest anunț cerea propuneri de la dezvoltatori pentru a construi un ”(sub)sistem bazat pe ontologie” numit LifeLog care ”captează, stochează și face accesibil fluxul experienței unei persoane și interacțiunile acesteia cu lumea”.

Ideea, oarecum fantastică în 2003, era ca utilizatorii LifeLog să poarte un dispozitiv menit să captureze și să înregistreze toate tranzacțiile și interacțiunile lor, mișcările fizice, e-mailurile și apelurile telefonice, plus o serie de alte informații. LifeLog ar fi prezentat utilizatorilor ”ca un sistem de sine stătător asimilat unui jurnal și album multimedia automatizat puternic”. Dar, după cum se preciza anunțul, datele colectate ar fi fost folosite pentru a ajuta DARPA să creeze o nouă clasă de sisteme cu adevărat ”cognitive” capabile să raționeze într-o varietate de moduri.

Dacă ar fi mers mai departe, LifeLog ar fi fost un jurnal virtual al tuturor locurilor pe unde au fost utilizatorii săi, a tot ceea ce au făcut, a tuturor celor cu care au vorbit, despre ce au vorbit, ce au cumpărat, ce au văzut și ascultat și ce au planificat să facă în viitor. Inițiativa a atras imediat critici, fiind considerată o încercare evidentă a guvernului de a crea un instrument de profilare a dușmanilor statului. Chiar și susținătorii planului au fost nevoiți să recunoască faptul că LifeLog ”ar putea ridica semne de întrebare dacă [DARPA] nu ar clarifica modul cum vor fi îndeplinite problemele de confidențialitate”.

Dar apoi, fără explicații, anunțul a fost retras și proiectul abandonat. Purtătorul de cuvânt al DARPA, Jan Walker, a pus anularea pe seama ”unei schimbări de priorități” în cadrul agenției, dar cercetătorii apropiați proiectului au recunoscut că au fost nedumeriți de oprirea bruscă a programului. ”Sunt sigur că astfel de cercetări vor continua să fie finanțate sub un alt titlu”, a scris un cercetător de la MIT al cărui coleg petrecuse săptămâni întregi lucrând la propunere. ”Nu-mi pot imagina că DARPA renunță la un domeniu de cercetare atât de important”.

Mark Zuckerberg

Anularea proiectului LifeLog a fost raportată de Wired.com pe 4 februarie 2004. În aceeași zi, un student de la Harvard pe nume Mark Zuckerberg a lansat oficial TheFacebook.com, prima încarnare a Facebook, care colectează cantități uriașe de date despre utilizatorii săi, oferindu-le promisiunea unui ”jurnal și album multimedia automatizat și puternic”. Dar, așa cum a devenit din ce în ce mai evident în ultimii ani, folosind și vânzând aceste date pentru motive ascunse.

Nu doar această coincidență interesantă leagă Facebook de DARPA. Încă o dată, banii care au ajutat „TheFacebook” să treacă de la un ”proiect studențesc” de la Harvard la un gigant al internetului cu mai multe miliarde de utilizatori au implicat o relocalizare în Silicon Valley și injecții abundente de capital de risc din partea unor persoane din interior având legături cu serviciile de informații. Facebook s-a mutat în Palo Alto, California, în 2004 și a primit prima investiție de 500.000 de dolari de la Peter Thiel, cofondator al PayPal. Dar adevărații bani și adevăratul interes pentru Facebook au sosit în 2005, sub forma unei investiții de 12,7 milioane de dolari de la Accel Partners și a încă un milion de dolari de la Jim Breyer de la Accel. Se pare că Breyer avea și el niște legături interesante.

Peter Thiel

Peter Thiel cofondator al PayPal, face parte din consiliul de administrație al grupului conservator radical Vanguard DAC. Directorul Accel, James Breyer, a fost președinte al Asociației Naționale de Capital de Risc. Breyer a făcut parte din consiliul de administrație al National Venture Capital Association împreună cu Gilman Louie, directorul general al In-Q-Tel, o firmă de capital de risc înființată de Central Intelligence Agency în 1999. Această firmă activează în diverse domenii ale tehnologiei informației și ale serviciilor de informații. Inclusiv, mai ales, în alimentarea tehnologiilor de extragere a datelor. De asemenea, Breyer a făcut parte din consiliul de administrație al BBN Technologies, o firmă de cercetare și dezvoltare cunoscută pentru că a fost vârful de lance al ARPANET. Sau ceea ce cunoaștem astăzi sub numele de internet.

În octombrie 2004, dr. Anita Jones a urcat la bordul BBN alături de Gilman Louie, dar ceea ce pare mai interesant este experiența Dr. Jones înainte de a se alătura BBN. Jones însăși a făcut parte din consiliul de administrație al In-Q-Tel și a fost anterior director al departamentului de cercetare și inginerie în domeniul apărării, pentru Departamentul de Apărare al SUA. Printre responsabilitățile sale se număra și funcția de consilier al secretarului Apărării și supravegherea Agenției pentru proiecte de cercetare avansată în domeniul apărării.

DARPA a ajuns în atenția publicului în 2002, când s-a aflat despre existența Biroului de conștientizare a informațiilor (IAO). IAO a declarat că misiunea sa era de a aduna cât mai multe informații despre fiecare persoană într-un loc centralizat, pentru a fi ușor de accesat de către guvernul Statelor Unite. Inclusiv, dar fără a se limita la: activitatea pe internet, istoricul achizițiilor cu cardul de credit, achizițiile de bilete de avion, închirieri de mașini, dosare medicale, transcrieri educaționale, permise de conducere, facturi de utilități, declarații fiscale și orice alte date disponibile. (Sursa: Conexiunea Facebook CIA)

Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că fostul director al DARPA, Regina Dugan, a fost angajată de Google în 2012 pentru a conduce grupul său de tehnologie și proiecte avansate, iar apoi de Facebook, în 2016, pentru a conduce grupul de cercetare Building 8, care se concentrează pe tehnologii experimentale precum senzorii cerebrali și inteligența artificială. Nici nu este o surpriză să aflăm că DARPA lucrează deja la transformarea în armă a tehnologiei de realitate virtuală Oculus a Facebook, pentru combaterea războiului cibernetic.

Nu este o surpriză nici faptul că Peter Thiel, co-fondatorul PayPal, investitor în capitalul de pornire al Facebook, a dezvoltat Palantir – un instrument de analiză și extragere a datelor utilizat de NSA, FBI, CIA și alte agenții de informații, de combatere a terorismului și de armată – pornind de la algoritmul de detectare a fraudelor al PayPal. Sau faptul că In-Q-Tel a fost unul dintre primii investitori externi în tehnologia Palantir, care a căpătat notorietate în ultimii ani întrucât ”a folosit instrumente din Războiul împotriva terorismului pentru a urmări cetățenii americani”.

Eric Schmidt

Nici nu este o surpriză să aflăm că Eric Schmidt, fostul director executiv al Google și actualul consilier tehnic al Alphabet, compania mamă a Google, este acum președintele Defense Innovation Board al Pentagonului, care încearcă să aducă eficiența și viziunea din Silicon Valley în inițiativele de inovare high-tech ale Departamentului Apărării.

Nu este surprinzător nici faptul că Schmidt, pe lângă faptul că-i membru al Comisiei elitiste Trilaterale, face parte din comitetul director al Grupului Bilderberg, o cabală de finanțiști, industriași, înalți funcționari publici, cadre militare și membri ai familiei regale care se întâlnește anual, în secret aproape total, din 1954. Nu este surprinzător nici faptul că Grupul Bilderberg numără în prezent în rândurile sale o serie de personalități din Silicon Valley, de la Schmidt și Thiel până la Alex Karp, directorul executiv al Palantir, și Esther Dyson, fosta președintă a Electronic Frontiers Foundation.

De fapt, ar fi mai surprinzător să găsim o companie importantă din Silicon Valley care să nu fie legată într-un fel sau altul de armata americană sau de agențiile de informații americane. Acesta nu este un accident al istoriei sau o simplă coincidență. Însăși originea internetului provine din programele obscure ale Pentagonului pentru dezvoltarea tehnologiilor perfecte de comandă și control. De la primele încercări de a forma baze de date electronice cu informații despre contrainsurgenții din Vietnam și până în prezent, această tehnologie (așa cum spune Yasha Levine, autorul cărții Surveillance Valley: Istoria militară secretă a internetului) a fost concepută pentru a fi folosită ca instrument de război împotriva populațiilor țintă.

YASHA LEVINE: ”Pentru a înțelege ce este și ce a devenit internetul, trebuie să ne întoarcem la începuturi. Înapoi în anii 1960, când internetul a fost creat de Pentagon. Pe atunci, America era un imperiu global relativ nou, care se confrunta cu o lume din ce în ce mai haotică și mai violentă. Războiul din Vietnam – acesta a fost central – dar SUA se confruntau cu insurgențe în întreaga lume, din America Latină până în Asia de Sud-Est. De asemenea, se confruntau cu un mediu intern din ce în ce mai volatil și mai violent. Ați avut mișcarea împotriva războiului. Ați avut activismul militant al negrilor. Grupuri precum Weather Underground, care declanșau zilnic bombe în orașe din întreaga țară. Ați avut revolte rasiale în marile orașe. Iar generalii paranoici ai Americii au privit aceste lucruri și au văzut o vastă conspirație comunistă, bineînțeles. Au văzut Uniunea Sovietică extinzându-se la nivel global, susținând insurecțiile din întreaga lume, sprijinind țările care se opuneau Americii. În același timp, ei susțineau mișcările de opoziție din America și au văzut în asta un nou tip de război. Însă nu era un război tradițional pe care îl puteai purta cu arme tradiționale. Nu era un război cu bombe nucleare. Nu era un război în care puteai trimite o divizie de tancuri, întrucât combatanții nu purtau uniforme și nu mărșăluiau în formație. Ei făceau parte din populația civilă.”

Așadar, a fost un nou tip de război și un nou tip de insurgență globală. Iar în anumite cercuri rarefiate din armată, oameni familiarizați cu noul tip de tehnologie informatică în curs de dezvoltare credeau că singura modalitate de a lupta și de a câștiga noul război era de a dezvolta noi arme informaționale. Adică o tehnologie informatică capabilă să poată: ingera date despre oameni și mișcări politice; combina sondaje de opinie, date economice, antecedente penale, antecedente de recrutare, fotografii, conversații telefonice interceptate de serviciile de securitate; pune toate acestea în baze de date menite să permită analiștilor să efectueze analize sofisticate și sondaje predictive. Ideea era că trebuia să afli cine este inamicul și să îl izolezi de populația generală, iar apoi să-l elimini. Iar la acea vreme, unii chiar visau să creeze într-o zi un sistem global de management capabil să poată supraveghea lumea în timp real. Să intercepteze amenințările înainte ca ele să se producă, în același mod în care sistemul de apărare radar de avertizare timpurie al Americii a făcut-o pentru avioanele ostile.

Acesta a fost contextul general în anii apariției internetului. În prezent, originile s-au pierdut în cea mai mare parte. Foarte puține istorii le menționează, chiar și în mică măsură. Dar în anii 1960, originile tehnologiei respective ca instrument de supraveghere și control erau foarte evidente. La acea vreme, populația nu vedea computerele și rețelele de calculatoare ca pe niște instrumente de eliberare sau tehnologii utopice, ci ca pe niște instrumente de control politic și social – iar acest lucru includea în special ARPANET, rețeaua care avea să se transforme mai târziu în internet. (SURSA: Yasha Levine: Surveillance Valley: Istoria militară secretă a internetului: The Secret Military History of the Internet)

Internetul nu a fost niciodată conceput ca un instrument de eliberare. Încă de la începuturile sale a fost destinat să fie un instrument de urmărire, supraveghere și, în cele din urmă, de control al unei populații țintă. Iar în mediul volatil al anilor 1960, acea ”populație-țintă” s-a transformat rapid, din contrainsurgenții din Viet Cong în publicul american însuși și în oricine ar fi putut reprezenta o amenințare pentru ambițiile Pentagonului în țară sau în străinătate.

Văzute în lumina acestei istorii, evoluțiile recente de pe internet au mai mult sens. Silicon Valley nu a răsărit de la sine din pământul californian. A fost însămânțat cu grijă acolo de către armată și agențiile de informații. Acestea au nevoie vitală de tehnologie pentru a lupta în războiul informațional al secolului XXI.

Departamentul Apărării nu a anunțat în 2003 că va ”lupta împotriva internetului” ca și cum ar fi fost un sistem de război inamic, întrucât se temea că internetul ar putea fi transformat în armă. Ei știau că este deja o armă, pentru că ei înșiși îl transformaseră în armă.

Guvernul SUA nu se teme de ruși și de capacitatea lor de a ”submina democrația americană” prin achiziționarea de publicitate de mii de dolari pe Facebook. Ei au fost cei care au imaginat în primul rând un sistem LifeLog pentru a observa și controla populația.

Pentagonul nu se îngrijorează de vulnerabilitățile de securitate ale internetului. Armata exploatează vulnerabilitățile pentru a dezvolta unele dintre cele mai distructive arme cibernetice lansate până acum, inclusiv Stuxnet, dezvoltat de SUA și Israel.

Și, pe măsură ce următoarea generație de tehnologii de rețea amenință să adauge în bazele de date guvernamentale nu doar informațiile noastre de pe Facebook, căutările noastre pe Google, tweet-urile și achizițiile noastre, ci și să conecteze fiecare obiect din lume direct la bazele de date, armata se va afla din nou în vârful de lance al următoarei revoluții a internetului.

SEAN O’KEEFE: ”Internetul obiectelor pătrunde într-o zonă tot mai largă a vieții de zi cu zi și a economiei globale. Prietenii noștri de la Wikipedia definesc Internetul obiectelor ca fiind o rețea de obiecte fizice – lucruri încorporate cu electronice (senzori software, conectivitate de rețea) – care permite acestor obiecte să colecteze și să facă schimb de date. În esență, permite ca obiectele să fie detectate și controlate de la distanță, creând o integrare între lumea fizică și sistemele informatice. Gândiți-vă la rețeaua inteligentă: sisteme energetice legate între ele pentru a maximiza eficiența, toate legate de acest obiectiv. Internetul obiectelor transformă afacerile moderne, valorificând senzorii încorporați, conectivitatea, analizele digitale și automatizarea pentru a oferi o mai mare eficiență și eficacitate pe o gamă largă de fronturi de piață.”

Armata a fost un lider în dezvoltarea multora dintre tehnologiile componente ale internetului obiectelor, dar poate face mai mult pentru a valorifica beneficiile. Instituția de securitate națională în sens larg se confruntă, de asemenea, cu provocări unice în ceea ce privește adoptarea tehnologiilor internetului obiectelor, de la securitate și asigurarea misiunii, până la constrângeri legate de infrastructură, costuri și obstacole culturale. Cu doar câteva luni în urmă, Programul CSIS pentru tehnologii strategice a publicat un raport: Leveraging the Internet of Things for a More Efficient and Effective Military. Se subliniază acolo modul cum armata poate adopta lecțiile din sectorul privat pentru a profita de aceste beneficii mai largi ale internetului obiectelor. (SURSA: Leveraging the Internet of Things for a More Efficient and Effective Military – Discurs de deschidere)

De la primele zile ale informaticii în rețea – când ARPANET era încă doar o licărire în ochii inginerilor, iar celebrul informatician ARPA J. C. R. Licklider scria memo-uri colegilor săi din Palo Alto, cu privire la viziunea sa despre o ”Rețea de calculatoare intergalactică” – și până astăzi, când oamenii de știință de la DARPA pun la cale utilizări militare pentru Internetul obiectelor, tehnologia care stă la baza planurilor guvernului SUA de a domina întregul spectru al lumii cibernetice a avansat cu pași uriași. Dar viziunea în sine rămâne aceeași.

În această viziune, fiecare persoană este urmărită, conversațiile sale sunt înregistrate, achizițiile sale sunt monitorizate, rețelele sale sociale sunt cartografiate, obiceiurile sale sunt studiate și, în cele din urmă, comportamentele sale sunt prezise, astfel încât Pentagonul și spionii din Silicon Valley să poată controla mai bine populația. Și, odată cu apariția tehnologiilor în urma cărora fiecare obiect deținut ne va spiona și va transmite datele prin intermediul rețelelor compromise de agențiile de informații, viziunea este mai aproape ca niciodată de realitate.

Iar acolo, ajutând ca această viziune să devină realitate, se află giganții din Big Tech – fondați, finanțați, ajutați și, la nevoie, compromiși de spionii și soldații dornici să controleze total lumea cibernetică.

Acesta este secretul Silicon Valley. Într-un sens cheie, giganții Big Tech sunt Pentagonul și comunitatea de informații. DoD și agențiile de informații sunt giganții Big Tech. Așa a fost încă din zorii informaticii moderne și așa rămâne și astăzi.

Nu ar trebui să fim surprinși de faptul că lumea internetului – lumea lăsată moștenire de ARPANET – seamănă din ce în ce mai mult cu un dispozitiv de supraveghere permanentă. Asta i-a fost menirea încă din start.

Publicul, în mod fericit, nu este conștient de realitate (sau o ignoră cu bună știință) și continuă să își înregistreze fiecare mișcare în jurnalul de viață de pe Facebook. Continuă să pună cele mai intime întrebări pe Google și să își introducă datele personale în gura mare a bestiei PRISM.

S-ar putea să fie prea târziu pentru a ne retrage de pe marginea prăpastiei din această rețea fără fir, mereu conectată și supravegheată. Dar până când nu vom privi direct la faptele ce arată că Big Tech este un paravan pentru guvernul SUA, nu vom spera niciodată să scăpăm din capcana de silicon pe care ne-au întins-o.

Cum puteți sprijini proiectul Patrioților

Platforma Opozitia.net depinde exclusiv de donațiile Patrioților. Ea va exista cât timp VOI veți considera că are sens să existe. Fiecare donație, cât de mică, ne aduce mai aproape de Libertatea de altădată. Ne ajută să avem o voce din ce în ce mai puternică. Ne ajută să rezistăm în fața ofensivei nemaintâlnite din partea Globaliștilor fără niciun Dumnezeu.

Donează prin

Donează prin Transfer Bancar:

Conturi ING BANK
RO70INGB0000999906930786 (RON)
RO65INGB0000999911989038 (EUR - SWIFT INGBROBU)

Titular Adrian Onciu

Donează prin Revolut

Tel: 0791.287.318 --- @adrian6j60

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele mai noi articole