NATO 2030: ”Trebuie să oprim acest tren nebun până nu este prea târziu!”

Într-o scrisoare deschisă adresată, pe 11 martie 2021, lui Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO (scrisoare nepublicată în mass-media din România, din motive lesne de înțeles), mai mulți ofițeri superiori ai armatei franceze, grupați în cadrul Cercle de Réflexion Interarmées (Cercul de reflecție interarme), protestează împotriva proiectului NATO 2030 care, în opinia lor, slăbește suveranitatea Franței. Prezentăm scrisoarea respectivă în cele de mai jos, dat fiind contextul internațional și nevoia de informații cât mai obiective, nu doar venite dintr-o singură direcție:

Joi, 18 februarie 2021, v-a fost prezentat studiul NATO 2030, realizat la cererea dumneavoastră. Acesta indică misiunile NATO pentru următorii zece ani. Încă de la început, se pare că întreaga orientare a NATO se bazează pe paradigma unei amenințări duale: una rusă, în prezent, cealaltă chineză, potențială și viitoare. Din acest studiu reies două linii majore de forță.

Prima este înrolarea europenilor împotriva dominației planetare a Chinei, în schimbul protecției americane a Europei împotriva amenințării rusești.

A doua este eludarea regulii consensului în mai multe moduri: punerea în aplicare a unor decizii fără consens și, mai ales, delegarea de autoritate către SACEUR (Comandantul Suprem Aliat în Europa, un ofițer general american) pe motiv de eficiență și de accelerare a procesului decizional.

Dar lectura acestui proiect NATO 2030 dezvăluie clar un monument de rea credință, de dezinformare și de instrumentalizare a acestei ”amenințări rusești”. O ”amenințare” creată cu răbdare și apoi întreținută, pentru a ”alinia” aliații europeni în spatele Statelor Unite, în vederea viitoarei lupte cu China pentru hegemonia mondială.

De aceea, domnule Secretar General, înainte de orice altă reflecție asupra viitorului, așa cum este propus în proiectul NATO 2030, este important să facem un bilanț al cauzelor și realității acestei amenințări rusești, prin intermediul următoarelor aduceri aminte.

Într-adevăr, istoria nu începe în 2014. Este un semn de rea credință de nezdruncinat în ceea ce privește relațiile NATO-Rusia, să treacă într-o singură propoziție (chiar la începutul paragrafului ”Rusia”) direct de la ”parteneriatul constructiv” lansat de NATO la începutul anilor 1990, la anexarea Crimeei de către Rusia în 2014. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat între 1991 și 2014, între ”Rusia frumoasă” de atunci și ”Ursul rusesc” urât, de astăzi.

Într-adevăr, NATO este cea care, începând cu anii ’90, s-a extins cu forța spre est, desigur la cererea țărilor în cauză, dar în ciuda asigurărilor date Rusiei în 1991, la semnarea Tratatului de la Moscova (vezi nota 2), și care, an de an, și-a apropiat armatele de frontierele Rusiei, profitând de descompunerea fostei URSS.

NATO a fost cea care, fără niciun mandat ONU, a bombardat Serbia (vezi nota 3) timp de 78 de zile, cu peste 58.000 de incursiuni aeriene. Și aceasta în baza unei vaste operațiuni de manipulare și intoxicare a unor servicii secrete ale unor membri importanți ai Alianței (așa-numitul plan sârbesc ”Potkova” și afacerea Racak). A fost inițiată astfel, împotriva oricărei legitimități internaționale, crearea unui Kosovo independent prin smulgerea unei părți din teritoriul său de la un stat suveran (în numele dreptului popoarelor la autodeterminare), umilind astfel Rusia prin intermediul aliatului sârb.

Am putea judeca oare la fel în cazul Crimeii, care este 90% rusă (și s-a alăturat Rusiei fără să se tragă un foc de armă)?

NATO a fost cea care, în 2008, cu dinamica sa de ”cucerire a Estului”, a refuzat oferta Rusiei de a încheia un nou ”Pact de securitate europeană” menit să rezolve conflictele latente din Europa de Est (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud), în schimbul unei anumite neutralități a Georgiei, Ucrainei, Moldovei – adică a ”hinterlandului” rusesc imediat – față de NATO.

Și tot cu același spirit ofensiv, perceput ca o adevărată strangulare de către Rusia, în 2010 alianța a încurajat ”Euromaidanul”, o adevărată lovitură de stat finalizată cu eliminarea președintelui ucrainean ales legal (considerat prea pro-rus, pentru a continua politica de apropiere a Ucrainei de NATO).

Știm ce s-a întâmplat apoi cu secesiunile regiunilor Crimeea și Donbass.

La începutul anilor 2000, Alianța a asociat Rusia la un sistem de apărare antirachetă menit să ”protejeze Statele Unite și aliații săi, inclusiv Rusia” de atacurile cu rachete ale ”statelor necinstite”, în special Iranul și Coreea de Nord (sic). Apoi, în 2010, la summitul de la Lisabona, NATO a transformat de facto acest sistem într-o arhitectură globală de apărare împotriva rachetelor balistice în Europa (BMDE). Un adevărat scut, de data aceasta îndreptat împotriva Rusiei și nu pentru a o proteja.

Din nou, NATO a asigurat Rusia că siturile de lansare a rachetelor antibalistice (ABM) astfel amplasate la ușa sa nu vor putea fi niciodată transformate în situri ofensive. A uitat să precizeze că, în realitate, aceste lansatoare ABM (MK 41) puteau fi folosite la fel de ușor pentru a lansa rachete ofensive Tomahawk împotriva Rusiei (rachete nucleare sau convenționale cu rază de acțiune de peste 2.000 km, în funcție de versiune), în contradicție flagrantă cu tratatul INF, aflat încă în vigoare la momentul desfășurării lor.

Potențiala amenințare astfel reprezentată la adresa capacității unui ”atac secundar” al Rusiei – baza descurajării sale nucleare, a pus serios în discuție echilibrul strategic ruso-american, determinând Rusia să suspende orice cooperare în cadrul NRC (Consiliul NATO-Rusia) la sfârșitul anului 2013. Deci chiar înainte de afacerea Crimeea, din 2014, folosită apoi de NATO pentru a justifica – a posteriori – protecția sistemului de rachete BMDE în fața noii ”amenințări rusești”!

Deci da, domnule Secretar General, la sfârșitul acestor douăzeci de ani de eforturi susținute ale NATO pentru a recrea ”inamicul rus” (esențial în scopul supraviețuirii unei organizații teoretic pur defensivă), Rusia s-a înrăit în cele din urmă și a căutat în Est cooperarea pe care Occidentul i-a refuzat-o.

Procesul de separare a Rusiei de Europa, realizat cu răbdare de-a lungul anilor de predecesorii dumneavoastră și de dumneavoastră sub autoritatea constantă a Statelor Unite, este astăzi în plină desfășurare. Și asta deoarece Rusia, redevenită în sfârșit ”amenințarea rusă”, justifică cele mai provocatoare exerciții, precum Defender 2020 (amânat pentru 2021), din ce în ce mai aproape de frontierele sale. Precum și cele mai nebunești concepte noi de utilizare a capacităților nucleare în teatrul european, sub autoritatea… aliatului american.

Domnule Secretar General, astăzi, în ciuda tuturor eforturilor dumneavoastră, Rusia, cu un buget militar de 70 de miliarde de euro (abia dublu față de cel al Franței), nu constituie o amenințare pentru NATO, cu cele 1.000 de miliarde de euro, din care 250 de miliarde de euro sunt pentru toate țările europene din Alianță! Dar nu asta vă privește, pentru că ceea ce se urmărește prin acest nou concept NATO 2030 este un proiect mult mai amplu: și anume, implicarea Alianței Atlantice în lupta pentru hegemonie mondială dintre China și Statele Unite.

Adevărata amenințare este cea a terorismului. Studiul dedică o secțiune acestui subiect, dar fără a renunța vreodată la cuvântul ”terorism” și fără a-i caracteriza sursele, motivele, fundamentele ideologice și politice.

Cu alte cuvinte, singura amenințare în acest caz este un mod de acțiune, deoarece aceasta este natura ”terorismului”. Ocolim astfel o realitate tulburătoare, cea a islamismului radical și a mesianismului său, cu nimic mai puțin periculos decât comunismul din trecut. Problema este că același mesianism este alimentat de imensul haos generat de inițiativele americane de după Războiul Rece, fiind chiar susținut ideologic atât de Turcia lui Erdogan, membră a NATO, cât și de Arabia Saudită, un aliat de nădejde al Statelor Unite.

Devine clar încă de la primele rânduri că documentul NATO 2030 nu pare de bun augur pentru independența strategică a Europei.

Și asta nu este tot. Nu numai că intenționați să transformați NATO, inițial o alianță defensivă construită pentru a proteja Europa, într-o alianță ofensivă împotriva unui inamic inexistent (chiar dacă nu ne lăsăm păcăliți de ambițiile teritoriale ale Chinei, de impactul puterii sale economice și de natura totalitară a regimului său), dar acest raport merge mai departe. Se îndreaptă direct spre o organizație cu vocație politică globală, având întâietate față de orice altă organizație internațională.

Astfel, conform acestui raport :

– NATO ar trebui să instaureze o practică de consultare între aliați înaintea reuniunilor altor organizații internaționale (ONU, G20 etc.). Ceea ce înseamnă, în termeni simpli, ”a veni să primești instrucțiuni cu o zi înainte”, pentru a le impune a doua zi în plen!

– NATO trebuie să aibă o dimensiune politică puternică, proporțională cu adaptarea sa militară. Organizația ar trebui să aibă în vedere consolidarea competențelor delegate secretarului general, astfel încât acesta să poată lua decizii concrete privind personalul și anumite chestiuni bugetare.

– NATO ar trebui să creeze un mecanism mai structurat pentru crearea de coaliții în cadrul structurilor existente ale Alianței. Scopul ar fi ca aliații să poată plasa noi operațiuni sub sigla NATO, chiar dacă nu toți aliații doresc să participe la o posibilă misiune.

– NATO ar trebui să analizeze dacă ar trebui să fie posibil ca o singură țară să blocheze un caz doar la nivel ministerial.

– NATO ar trebui să aprofundeze consultările și cooperarea cu partenerii din Indo-Pacific: Australia, Japonia, Noua Zeelandă și Republica Coreea.

– NATO ar trebui să înceapă să reflecteze pe plan intern asupra posibilității de a stabili un parteneriat cu India.

Domnule secretar general,

Pentru că această organizație, atunci când și-a pierdut dușmanul, nu a încetat să justifice din punct de vedere politic păstrarea arsenalului său militar, consolidându-l în raport cu noul său dușman rus, ea tinde astăzi să devină un pericol pentru Europa.

Alianța a făcut ca Europa să rateze ocazia unei păci reale și durabile dorite de toți, inclusiv de Rusia. Mânată de singura preocupare a supraviețuirii sale și justificată de extinderea sa, NATO nu a făcut decât să provoace o vastă reînarmare de o parte și de alta a frontierelor Rusiei, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, punând în pericol pacea în această Europă, pe care o consideră acum doar viitorul său câmp de luptă.

Și acum, prin acest document NATO 2030, și împotriva celei mai elementare logici care spune că misiunea justifică instrumentul și nu invers (nu spuneau romanii ”Cedant arma togae”?), ați dori să justificați pentru viitor instrumentul militar al acestei alianțe, transformându-l într-un instrument politic inevitabil pentru gestionarea unor vaste coaliții internaționale, în beneficiul unei adevărate guvernări planetare, mergând chiar până la a trece peste deciziile Națiunilor Unite și a zdrobi suveranitățile naționale!

Deci nu, domnule secretar general! Trebuie să oprim acest tren nebun, până nu este prea târziu! La rândul ei, Franța, în conformitate cu principiile enunțate acum mai bine de o jumătate de secol de generalul de Gaulle, nu poate, fără să dea greș, să se preteze la această acceptare aventuroasă a tutelei americane asupra Europei.

Pentru Cercle de Réflexion Interarmées (vezi nota 4), general de brigadă aeriană (2S) Grégoire Diamantidis.

Note:

1- Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, structura militară a Alianței Atlantice.

2 – Tratatul de la Moscova: sau ”Tratatul celor doi plus patru”, semnat la 12 septembrie 1990 la Moscova, între reprezentanții celor două Germanii și cele patru puteri aliate din cel de-al Doilea Război Mondial, este „Tratatul privind reglementarea definitivă a problemei germane”, care a deschis calea reunificării și a stabilit statutul internațional al Germaniei unite.

3 – Operațiunea ”Forța aliată”. Această operațiune, decisă de NATO după eșecul negocierilor dintre independentiștii kosovari și Serbia, sub egida OSCE (Conferința de la Rambouillet, 6 februarie – 19 martie 1999), a fost lansată fără mandat ONU la 24 martie, pe baza unei vaste campanii în mass-media occidentale privind un plan de epurare etnică (planul Potkova) pus în aplicare pe scară largă în Kosovo de către Serbia. Ulterior, s-a dovedit că acest plan a fost fabricat de serviciile secrete bulgare și germane.

4 – Cercle de Réflexion Interarmées (CRI), o organizație independentă de guvern și de ierarhia militară. Acesta reunește generali și ofițeri superiori din cele trei armate care au părăsit serviciul, precum și câțiva civili. Obiectivul său este de a mobiliza energiile pentru a se face mai bine auzite de către factorii de decizie politică și de opinia publică și de a contribui astfel la plasarea armatei în centrul națiunii, din care, de altfel, provine.