Kazahstanul și prețul imperiului rusesc

Notă: Opiniile Globaliștilor sunt esențiale pentru a înțelege mecanismele complexe care stau la baza deciziilor politice luate inclusiv în România. Textul de mai jos, semnat de Nina L. Khrushcheva, a apărut pe saitul ONG-ului Project Syndicate – principala platformă de exprimare a Globaliștilor, afiliată Forumului Economic Mondial de la Davos și sprijinită financiar de filantropi ca George Soros și Bill Gates.

De la țari până la Lenin și Stalin, liderii Rusiei au crezut aproape în mod universal că prețul imperiului, atât în sânge, cât și în comori, era justificat. Cu trupele conduse de Rusia care se îndreaptă spre Kazahstan, pare clar că Vladimir Putin este de acord.

MOSCOVA – Parașutiștii din brigada de elită Spetsnaz a Rusiei, trupele de șoc ale armatei ruse, au sosit în Kazahstan pentru a reprima protestele violente, la nivel național, împotriva regimului favorabil Kremlinului din această țară. Acțiunea are loc într-un moment în care trupele rusești sunt deja masate în apropierea graniței cu Ucraina, la doar 15 luni după ce o brigadă de pușcași ruși a intervenit pentru a pune capăt luptelor dintre Armenia și Azerbaidjan, în Nagorno-Karabah. Încearcă președintele Vladimir Putin să reconstruiască cu adevărat Imperiul rus?

Desigur, este imposibil să știm cu certitudine ce are în minte sfinxul de la Kremlin. Dar, indiferent de intențiile lui Putin, acțiunile sale subminează în mod fatal ideea ce a stat la baza creării Federației Ruse, în urmă cu 30 de ani.

Boris Elțîn, primul președinte post-sovietic al Rusiei, este rareori un subiect de conversație în zilele noastre. Dacă rușii îl menționează, cel mai probabil își amintesc de faptul că îi plăcea votca. Însă mai important, își amintesc de inflația și sărăcia din perioada tranziției Rusiei către economia de piață. Probabil că nu îi atribuie lui Elțîn profunde intuiții istorice.

Elțîn a recunoscut costurile monumentale ale susținerii imperiului sovietic – costuri ce au contribuit la sărăcirea rușilor și la menținerea lor întemnițați într-un stat polițienesc. Numai prin eliminarea acestor costuri – prin dizolvarea imperiului și stabilirea unei economii de piață libere – Rusia ar putea oferi poporului său eliberare și prosperitate.

Dar, în ajunul Anului Nou 1999, Elțîn s-ar putea să-și fi condamnat propria viziune. Omul căruia i-a predat puterea în acea noapte pare acum hotărât să se debaraseze de cea mai pătrunzătoare intuiție a sa. În timp ce Putin poate că nu caută să reconstruiască Imperiul Rus în sine, el pare hotărât să stabilească suzeranitatea asupra fostelor state sovietice. Este o propunere extrem de costisitoare.

Partea din PIB-ul sovietic destinată menținerii imperiului este neclară. Dar, având în vedere cerințele producției industriale și ale complexului militaro-industrial sovietic – împreună revendicau până la 80% din toate veniturile guvernamentale – se poate spune cu siguranță că Uniunea Sovietică nu-și permitea, să zicem, subvenții pentru fabricile neproductive din zonele izolate ale statelor sale. Și asta ca să nu mai spunem nimic despre prețul imperiului în sânge, evidențiat în anii de după invazia din 1979, în Afganistan.

Costurile nu au fost pierdute pentru rușii obișnuiți, care s-au resemnat că au trebuit să le suporte, la fel cum au făcut-o și cetățenii britanici, francezi și austro-ungari în perioada de glorie a propriilor imperii. Dar nu se poate spune același lucru despre cei aflați la conducere. De la țari, la Lenin și Stalin și până la Putin astăzi, liderii Rusiei au crezut aproape în mod universal că prețul imperiului a fost justificat.

Aspectul în sine poate reflecta parțial ideologia. După cum a observat faimosul savant palestinian Edward Said, fiecare imperiu ”își spune lui însuși și lumii că este diferit de toate celelalte imperii, că misiunea sa nu este să jefuiască și să controleze, ci să educe și să elibereze”. Rușii au spus cam același lucru despre imperiul lor, în special atunci când au discutat despre belaruși și despre ”frații lor mai mici” din Ucraina.

Dacă liderii Rusiei au crezut în la mission civilisatrice, ei au crezut cu și mai multă tărie că imperiul a consolidat securitatea națională. Dar istoria spune o altă poveste. De fapt, controlul imperial duce rapid la depășire, face ca o putere să fie mai puțin sigură și grăbește prăbușirea imperiului.

Pentru Rusia, costurile ambițiilor lui Putin sunt din ce în ce mai mari. Luați în considerare cheltuielile militare ale țării, majorate de la 3,8% din PIB în 2013 – anul înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, să anexeze Crimeea și să sprijine forțele secesioniste din regiunile estice Donețk și Luhansk – la 5,4% în 2016. În timp ce cheltuielile militare ca pondere din PIB au scăzut în 2017 și 2018, acum urcă din nou. Cu trupele rusești staționate în regiunea georgiană ocupată Abhazia, în regiunea separatistă moldovenească Transnistria, în Nagorno-Karabah, în Kazahstan, în Kârgâzstan și în Belarus, fenomenul nu reprezintă o surpriză.

Mai greu de cuantificat sunt costurile strategice ale imperiului, pe care Putin se ferește să le recunoască. Agenda imperială a Kremlinului, în special anexarea Crimeei, a pus sub semnul întrebării înțelegerea de după Războiul Rece în Eurasia, de la Marea Baltică până la Marea Bering. Celelalte puteri ale lumii – în special Statele Unite și China – sunt puternic interesate în menținerea status quo-ului pe care Putin încearcă să îl tulbure.

Aranjamentul de după Războiul Rece a permis guvernelor să redirecționeze resurse de la bugetele militare către programe sociale. Dividendul păcii nu numai că a permis tranziția economică a Rusiei, ci a sprijinit și lunga expansiune economică din Occident, încheiată cu criza financiară din 2008.

Însă cel mai mare beneficiar a fost China. Reamintim că, în urmă cu 40 de ani, vaste armate erau poziționate de-a lungul graniței chino-sovietice, iar mii de focoase nucleare rusești erau îndreptate spre orașele chinezești. Astfel, sfârșitul Războiului Rece a permis Chinei să redirecționeze resursele către dezvoltarea economică și reducerea sărăciei. Succesul Chinei pe aceste fronturi în ultimii 30 de ani vorbește de la sine.

În acest context, ne întrebăm cum vede președintele chinez Xi Jinping intervenția Rusiei în Kazahstan, care împarte o graniță de aproape 1.800 de kilometri cu China, mai ales în lumina comentariilor anterioare ale lui Putin ce diminuează istoria independenței statului kazah. (El a manifestat un dispreț similar față de independența Belarusului, a statelor baltice și a Ucrainei).

Costurile interne – iar sondajele efectuate de Centrul Levada din Moscova sugerează că puțini ruși sunt dispuși să își schimbe standardele de viață pentru un statut global sporit – ar trebui să fie suficiente pentru a-l convinge pe Putin să renunțe la ambițiile sale imperiale. Dacă nu, posibilitatea de a reaprinde o rivalitate cu China ar trebui cu siguranță să o facă. Dar este departe de a fi garantat că Putin va asculta vocea rațiunii. El ignoră deja lecțiile propriei istorii a Rusiei.