Criza din Ucraina, începutul construcției unei noi ordini mondiale

În  momentul de apogeu al lumii grecești, sub pretextul asedierii coloniei Corintului, Potideea, de către Atena, avea să înceapă războiul peloponesiac; în fapt, un război pentru hegemonie între Atena, puterea dominantă a lumii grecești, și Sparta, puterea rivală în ascensiune. Acest război a epuizat militar și economic ambele cetăți-stat, însă s-a dovedit cu adevărat avantajos pentru adevăratul hegemon al timpului – Imperiul Persan, rivalul civilizației grecești în ansamblul său. Mutatis mutandis, cu diferențele de rigoare, în criza Ucrainei, Rusia și SUA, deși în mijlocul unor declarații belicoase, dublate de manevre militare, privesc spre China. Deși pare hazardat, nicicând nu a fost mai clară inevitabilitatea conflictului sino-american și a unei noi ordini mondiale.

Sfârșitul Războiului Rece a însemnat finalul unei ere bipolare, în care lumea era condusă de două superputeri, aflate în echilibru, reușind să evite confruntarea directă; cu excepția crizei rachetelor din Cuba, „întâlnirile” militare au fost întotdeauna indirecte, prin proxi (Vietnam, Afganistan), fără niciun potențial de generalizare. Căderea Zidului Berlinului și, ulterior, destrămarea URSS-ului, au adus după sine o nouă ordine mondială, unipolară. Sau, conform lui Huntington, uni-multipolară. SUA rămân unica superputere, iar în jurul acesteia gravitează o serie de state: China, Rusia, în primă linie, India, Marea Britanie, Franţa, Japonia, Germania, Canada, Brazilia, în eșalonul doi.

Criza din Ucraina marchează începutul construcției unei alte ordini mondiale, o reîmparțire a zonelor de influență, deci a resurselor. Slăbit de o dominație de peste treizeci de ani, hegemonul american, vulnerabil după retragerea din Afganistan, se vede provocat de uriașul chinez. Iar Rusia își face simțită prezența și disponibilitatea pentru negocieri… atât cu China, cât și cu SUA. O Rusie căreia i-au trebuit ani dureroși pentru a depăși irelevanța în plan internațional, decăderea economică, instabilitatea internă. O Rusie imposibil de ignorat de către oricare dintre cele două superputeri ale momentului. O alianță a Chinei cu Rusia în acest moment ar arunca în derivă întreaga viziune euroatlantică a lumii – lumea occidentală și democratică. Epoca balanței neechilibrate de putere s-a încheiat. Ce va urma? O lume nonpolară, în care niciun stat nu va putea să dobândească hegemonia? O lume interpolară? O lume pluricentrică, cu mici lumi grupate în jurul unor state-inimă – SUA, China, Brazilia, Rusia și alte câteva? Supoziții, opinii, păreri, singura certitudine în acest moment pare să fie haosul generalizat spre care ne îndreptăm, în absența stabilirii unui sistem internațional securizat. Un fel de junglă, presărată de conflicte, fără reguli, competiție, toate accentuate de globalizare. Sau poate intrăm în epoca unui „război al civilizațiilor”, așa cum îl vedea Huntington.

Rusia, centrul unei zone de influență ortodoxă?

Depășind terenul alunecos al previziunilor, face mai mult sens analiza situației de facto. Ce reprezintă Ucraina? Originile statului rus sunt la Kiev, Rusia Kieveană, deci are o puternică valoare simbolică pentru Moscova. Pragmatic însă, Ucraina ca pradă  nu interesează niciuna din părți, însă îndeplinește condițiile pretextului perfect. O țară la granița căreia sunt trupe militare, trăind sub spectrul unui război, lipsită de resurse, fără industrii tentante, devine o posesiune geografică și atât. Un consumator de resurse financiare, cu adevărat neinteresantă pentru investiții. Prin apariția gazoductului Nord Stream 2, Ucraina își pierde și poziția strategică în coridorul de transport al gazului rusesc către Europa, deci o altă scădere a indicelui de interes. Kissinger ne spune că orice stat tinde spre securitatea absolută, dar crearea unei securităţi absolute pentru o putere dă naştere unei insecurităţi absolute pentru altă putere.

Iată de ce admiterea Ucrainei (aflată natural în zona de influență culturală de politică a Rusiei) în NATO naște o teamă de insecuritate la Moscova. Masarea trupelor la graniță timp îndelungat, manevre militare la vedere, ostentative chiar, sunt arsenalul unui război psihologic, de uzură a nervilor, mai degrabă decât pregătirea unui atac de anvergură. În fond, ce ar spune Sun Tzu despre timpul pe care îl dă Putin adversarului pentru a se pregăti și a-și găsi aliați? Să nu uităm rapiditatea intervenției în Crimeea și, mai ales, în Kazahstan. O invazie totală a Ucrainei ar însemna un cost prea mare pentru fragila economie rusească, deci ar fi o ultimă opțiune. O invazie sau atac asupra unei țări NATO (România, Bulgaria) are zero șanse să se întâmple, echivalând cu o confruntare directă cu NATO. Consecințele ar fi dezastruoase pentru ambele părți beligerante: anihilarea reciprocă și victoria Chinei. Precizare necesară pentru mințile înfierbântate de la București. Adevărat este, însă, că nimeni și nimic nu ne poate garanta că nu vom constitui obiectul negocierii într-o viitoare redistribuire a zonelor de influență, în ciuda declarațiilor pline de adrenalină.

Un raport al unui think tank american avertiza asupra liniilor directoare ale strategiei Rusiei. În primul rând, relațiile diferențiate cu statele europene. Lipsa de unitate a răspunsului Uniunii Europene confirmă această analiză. Germania a refuzat să trimită armament Ucrainei. În plus, Austria și Germania au exprimat rezerve în privința sancțiunilor economice ce ar putea fi aplicate Moscovei, nevoia unui regim special pentru livrările de gaz fiind linia roșie trasată. Refuzul Bulgariei de a primi trupe NATO pe teritoriul său este o fațetă a protectoratului german. În concluzie, Germania, dependentă de gazul rusesc, nu este dispusă să se autodistrugă pentru ipotetica democrație în devenire de la Kiev. Deci, iată, politica inteligentă a Rusiei în Europa își arată roadele. Divide et impera! Ce șanse are o angajare a Europei în dispută fără Germania si celelalte țări pentru care blocarea Nord Stream 2 reprezintă o lovitură strategică?

Același raport indică interesul în creștere pentru alte centre de putere – China, Brazilia, India – în detrimentul Vestului, considerat în declin. Eventualele sancțiuni economice sunt atenuate de relațiile economice rusești în aceste zone.

În aceeași analiză este evidențiată și nevoia Rusiei de stabilizare a zonei Eurasiei, a fostelor republici sovietice. O îndepărtare a influenței rusești de tip soft power ar echivala cu o ameninţare gravă a securității din zonă. În lumina acestei strategii dezvăluite, situația crizei din Kazahstan revine în actualitate. Neelucidată încă, paternitatea revoluției sau loviturii de stat (depinde de unde privești) reprezintă cheia escaladarii situației din Ucraina. Foarte mulți analiști au acuzat chiar Rusia de înscenare, pentru a-și putea securiza influența în Kazahstan. Țara cea mai importantă din zonă, la confluența intereselor americane, turcești, chineze și ruse. Pe de altă parte, există voci care acuză o conspirație a serviciilor de intelligence occidentale (britanice, israeliene, turcești) care „au facilitat” penetrarea spațiul Kazakhstanului de luptători islamiști, sprijiniți din interior de fostul șef al serviciilor de informații, Karim Massimov, jumătate uigur. Restabilirea ordinii în Kazakhstan a adus beneficii majore Rusiei. Pe de-o parte, poate negocia cu China (să nu uităm că Drumul Mătăsii trece prin Kazakhstan), existând deja numeroase investiții chineze în această țară. Sensibilitatea Beijing-ului a fost atinsă și prin componenta uigură a revoltelor, un punct delicat în puterea monolitică a Chinei. Pe de altă parte, în plină criză energetică, Rusia a devenit singura autoritate într-o țară în care firmele americane (Exxon, Chevron) exploatează resursele petroliere, investițiile occidentale fiind de peste 300 miliarde de dolari. Pentru Rusia este o situație win-win, s-ar putea concluziona.

Statele Unite ale Americii își apără hegemonia, poziția centrală în sistemul de securitate globală. Rusia, conform propriei strategii, își coordonează mișcările în perspectiva unei noi ordini policentrice în care își joacă noul statut upgradat. Ironic, atât Rusia, cât și SUA sunt mai preocupate în acest moment de Asia-Pacific, decât de Europa. Jucătorii relevanți aparțin acelei zone. O alianță a Chinei cu Rusia și Iranul, eventual și India, ar anula relevanța spațiului vestic, văzut ca un binom America –  Uniunea Europeană. Neinspirata și anacronica Europă, deși cu o populație de aproximativ 500 de milioane, este pur și simplu scoasă din jocul deciziei prin negocierile directe ale SUA cu China. Este o retrogradare a ratingului unei zone a lumii de unde obișnuia să se seteze ceasul planetei.

Disputa prelungită cauzată de criza ucraineană lipsește Europa de gazul rusesc, dependență autodobândită prin susținerea proiectului Green Deal. Sigur, vocea președintelui Macron se face auzită, dar nu știu cât este un premiu de consolare oferit de Washington pentru umilirea suferită de Franța în Australia, cât este campanie electorală, și cât rivalitate franco-germană. În ce măsură Occidentul, sfâșiat de restricțiile pandemiei și tensiuni interne, este relevant, și nu într-un declin accelerat? Se poate erija în exportator al unor valori democratice?

În concluzie, cine sunt jucătorii acestui moment? Reprezintă voința popoarelor? Pentru a fi pace, este nevoie de război? Întrebări cărora viitorul le va răspunde. Sau poate istoria – Imperiul Persan, hegemonul rămas în picioare după declinul Atenei și al Spartei, a fost învins de Alexandru Macedon, fiu al lumii grecești…