O strategie pentru creştini într-o lume post-creştină

Editura Contra Mundum, Bucureşti, 2021 (Traducere de Smaranda Nistor)

Am pus mâna pe cartea americanului Rod Dreher cu o anumită circumspecţie. Dacă nu mi-ar fi fost recomandată de cineva în care am încredere, aş fi trecut-o cu vederea fără prea multe semne de întrebare. Nu ştiu foarte bine who’s who în mediile conservatoare, în privinţa cărora mi-am format o opinie nu foarte amabilă, dar nici ostilă. Îi privesc mai degrabă ca pe nişte paseişti, cum sunt şi eu, creştini practicanţi, ca şi mine, iubitori de cultură clasică, de care nu m-aş dezice în ruptul capului. Cu toate acestea, ne despart suficient de multe nuanţe încât să afirm că suntem în aceeaşi barcă, dar nu în aceeaşi tabără. Nu le voi detalia aici pentru că, până la urmă, acest text îl scriu cu bucuria celui care a găsit în Opţiunea Benedict o comoară şi nu are nicio intenţie să treacă acest lucru sub tăcere.

Întrebarea pe care o formulează Rod Dreher este: ce rămâne de făcut atunci când (aproape) totul este pierdut? Şi e atât de evidentă, dacă evadăm din mrejele retoricii “rădăcinilor creştine ale civilizaţiei europene”, încât ne întrebăm cum oare nu ne-am dat seama mai demult? Dacă trecem pe lângă bisericile româneşti şi le vedem duminică de duminică pline, ne îmbătăm cu apă rece crezând că poporul nostru mai e creştin: spaţiile sacre nu ar putea adăposti decât 2-10% din populaţia aşezărilor în care se află. Un popor creştin ar trebui să sufoce şi curţile, ba chiar şi drumurile care duc spre ele. Aşadar, când am pierdut noi războiul acesta, cum am lăsat lumea să ni se strecoare printre degete? Şi de unde siguranţa asta inconştientă la nişte învinşi ca noi? Nu pentru aruncarea în depresie şi pesimism scrie americanul Dreher, ci spre luciditate: potopul ne-a copleşit, nu mai are rost să ridicăm diguri împotriva lui, ci arce care să ne ridice deasupra.

Iar arca, după cum se ştie, simbolizează tot ce e mai preţios şi conţine tot ceea ce trebuie să supravieţuiască până când vremurile se vor îmbuna. Trebuie să încetăm să ne mai furăm căciula, cultura euroamericană postmodernă vrea să uite de sacru şi la Craciun şi la Paşte. De fapt, este chiar contrariul unei civilizaţii creştine: toate “principiile”, toate sloganurile după care funcţionează mass-media, politica, industria distracţiei, dezvoltarea tehnologică, adică viaţa omului obişnuit de dimineaţa până a doua zi dimineaţa este o succesiune de gânduri, activităţi şi atitudini scandaloase, profanatoare. Inutil să spun că efortul şi rezultatul cuprins în paginile lucrării se adresează creştinilor asumaţi, cu exerciţiul discernământului şi al îngrijorării active. Pentru nominalişti este ori o succesiune de mize insesizabile, ori, cine poate şti?, trezirea de care au nevoie.

Născut protestant în Louisiana, ajuns la catolicism după o emoţie intensă trăită într-o catedrală franceză, urmată de mai bine de zece ani de pregătire doctrinară, Rod Dreher este astăzi acasă în ortodoxia creştină. În parcursul acesta sinuos, singurul lucru care nu s-a prins de el este spiritul sectar, ochelarii de cal care decorează nu puţine mutre creştine. Dimpotrivă, el vorbeşte despre un ecumenism de tranşee, pe care l-am surprins şi la Preasfinţitul Bartolomeu Anania, care nu s-a codit să afirme că în materie de misiune socială avem ce învăţa de la evangheliştii germani şi nu vom ezita s-o facem. Până la urmă despre asta e vorba: luăm ce este bun de la fiecare, fără să ne trădăm pe noi înşine. Dacă există o experienţă care i-a îmbogăţit pe alţii, mergem şi luăm notiţe, vedem cum facem s-o transplantăm în curţile noastre.

Lucrarea lui Rod Dreher începe cu aventura unui călugăr latin, trecut în rândul sfinţilor, şi se termină cu modelul evreilor talmudişti. De la toţi aceştia, şi de la cei pe care nu i-am enumerat, avem ceva de învăţat, toţi sunt exemple de supravieţuire fără compromis în lumi cuprinse de potop. Sfântul Benedict de Nursia, trăitor în secolele V-VI după Hristos, îngrozit de decăderea spirituală a locuitorilor Cetăţii Eterne, iniţiază ordinul călugărilor care-i va purta numele. După dărâmarea Templului în timpul domniei lui Titus Flavius Vespasianus, în anul 70, evreii se vor refugia în Talmud. Ambele sunt, în feluri destul de similare, arce menite să adapostească tot ce poate fi mai preţios într-o lume înstrăinată. Pentru că mănăstirea, ca şi studiul hermeneuticii Legii, sunt moduri de a fi salvatoare.

Derivele sexualităţii, inclusiv valul elgebeteq, promisiunile transumanismului, scufundarea în tehnologii, toate acestea sunt haine noi ale demonilor vechi. Împotriva lor nu va putea lupta un creştinism superlight-mentolat (Deismul Terapeutic Mentolat), un fel de jumătate de creştinism mort călare pe jumătate de freudism şchiop, ci noi cu armele noastre dintotdeauna: trăirea liturgică, postirea şi prăznuirea, căsătoria şi naşterea de prunci, lucrarea spre pacea cetăţii. Muncă, rugă, spovedanie, milostenie, ospitalitate şi virtute. Doctrină creştină şi cultură europeană clasică – citite, povestite, trăite. Rod Dreher se întreabă, pornind de la exemple concrete ale lumii contemporane, unde va duce cutare şi cutare lucru. Ce se întâmplă dacă, în loc să înfruntăm consecinţele predictibile, ne amăgim spunându-ne că totuşi e bine.

Dacă în fiecare american se află un cowboy gata să rezolve o problemă spinoasă abordând-o sec, pragmatic, şi dacă se poate definitiv, Rod Dreher nu putea scrie decât această carte-soluţie, în care diagnosticul este pus fără lamentaţii romantice iar direcţia e trasată fără ocolişuri, ca pe o hartă imaginară. Biserica are nevoie de multe talente, iată că unul dintre ele este acest critic social american, lipsit de exaltări optimiste sau de pesimism spectaculos, creştin fără rest, însufleţit şi capabil să servească şi altora drept sursă de luciditate şi inspiraţie.