Aripile suveraniste și rolul viitorului președinte

Trebuie să admitem că cel mai mare câștig odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă este faptul că ne-am îndepărtat, cel puțin pentru următorii patru ani, de proiectul globalist ”Guvernul Mondial”. Am observat în pandemie ce consecințe dramatice poate avea un punct de comandă unic la nivel planetar.

Vom vedea dacă viitorul va aparține patrioților, așa cum a pronosticat Trump, sau valul suveranist va fi spart de o preconizată catastrofă economică (dublată, eventual, de război). Ori dacă nu cumva cei doi poli se vor atinge la un moment dat.

Există cel puțin două curente puternice în tabăra suveranistă din Europa. Primul îl are drept mentor pe Viktor Orban. Să-i numim ”suveraniști neutri” pe simpatizanții lui Orban. Ei vizează combaterea ideologiei woke, a migrației ilegale și a proiectului Europei federale, urmărind o scădere a influenței Bruxelless-ului asupra statelor membre. De asemenea, suveraniștii lui Orban promovează bunele relații atât cu SUA și aliații, cât și cu Rusia, China și țările de sub umbrela BRICS.

Un al doilea curent important ar fi reprezentat de ”suveraniștii atlantiști”, al căror lider este Giorgia Meloni. Spre deosebire de simpatizanții lui Orban, atlantiștii sunt trup și suflet alături de patrioții din SUA și manifestă o oarecare repulsie față de Rusia și China. Partidul Lege și Justiție (PiS) din Polonia și partidul AUR din România sunt reprezentanți de marcă ai curentului. Grupul Identitate și Democrație din PE, condus de liderul AfD (Germania), ar putea intra, la rându-i, în tabăra suveraniștilor atlantiști.

În mod firesc, administrația Trump pare a fi mai apropiată de suveraniștii atlantiști dirijați de Giorgia Meloni, dat fiind că simpatizanții lui Orban sunt mult prea deschiși față de Rusia și China.

Desigur, ar mai fi și un al treilea curent, ceva mai nesemnificativ, al așa-zișilor ”suveraniști pur-sânge”. Acești văd o dezvoltare a țărilor lor pe propriile picioare, fără o dependență majoră de oricare dintre marile puteri. În România, nostalgicii regimului Ceaușescu ar intra în această categorie.

Într-o lume globalizată (din punct de vedere al circulației mărfurilor și persoanelor) atingerea echilibrului între suveranitate și cooperare internațională reprezintă o provocare complexă. Pentru România, este important ca după alegerea noului președinte să identificăm ce aspecte ale suveranității sunt non-negociabile. Spre exemplu, controlul resurselor, întâietatea Constituției față de legislația comunitară și dreptul de veto în politica externă și de securitate ar putea fi doar trei dintre abordările succesorului lui Klaus Iohannis.

Un președinte suveranist ar trebui să articuleze clar interesele naționale care pot fi promovate printr-o cooperare ce nu submineze esența suveranității. Cooperarea selectivă în cadrul unor organizații și acorduri internaționale pentru obținerea de beneficii economice fără pierderi semnificative de suveranitate ar fi un obiectiv demn de urmat. Practic, s-ar impune menținerea unui dialog deschis cu alte națiuni pentru negocierea termenilor cooperării astfel încât să reflecte interesele naționale. Adică fix ceea ce nu s-a întâmplat în ultimii 35 de ani.

Echilibrul real între suveranitate și cooperare internațională se bazează pe o înțelegere profundă a propriei identități și valori naționale, combinată cu un pragmatism politic care recunoaște că nici o țară nu poate fi complet izolată.

Pe de altă parte, suporterii puriști ai suveranismului ar putea vedea alianțele prea strânse cu mari puteri SUA, Rusia și China ca o trădare a principiilor suveraniste.

Într-adevăr, există întotdeauna riscul ca o astfel de alianță să ducă la o diminuare a suveranității naționale în fața influenței globaliste sau imperialiste a partenerului. O alternativă acceptabilă în secolul XXI poate că ar fi ca cea descrisă de Viktor Orban: un parteneriat reciproc avantajos cu marile puteri, fără o dependență ”fatală” față de niciuna dintre acestea.