Nu, BRICS nu încearcă să rivalizeze cu Occidentul

Un comentariu de Nicholas Bequelin (senior fellow la Centrul Paul Tsai China al Facultății de Drept Yale și fost director pentru Asia-Pacific al Amnesty International) pentru revista Foreign Policy

Săptămâna trecută, în capitalele occidentale au existat multe proteste cu privire la găzduirea de către Rusia a summitului BRICS în orașul Kazan. Națiunile occidentale au investit resurse în ostracizarea Rusiei de la invazia acesteia în Ucraina în februarie 2022, însă participarea reprezentanților din 36 de țări a subliniat faptul că președintele Vladimir Putin nu a devenit un paria global.

Defilând în fața camerelor de luat vederi, un Putin strălucitor l-a îmbrățișat pe prim-ministrul indian Narendra Modi, a conversat cu președintele chinez Xi Jinping, a discutat despre Orientul Mijlociu cu președintele iranian Masoud Pezeshkian și l-a întâmpinat pe nimeni altul decât secretarul general al ONU, António Guterres.

Reuniunea a fost cea mai mare organizată de BRICS de la crearea sa în 2009. Compus inițial din Brazilia, Rusia, India, China și, ulterior, Africa de Sud, blocul a primit patru noi membri în acest an: Egipt, Etiopia, Iran și Emiratele Arabe Unite. În prezent, grupul reprezintă peste 40% din populația lumii, iar alte aproximativ 30 de țări iau în considerare posibilitatea de a se alătura acestuia, inclusiv Turcia, membră a NATO.

Pe măsură ce BRICS a crescut în dimensiune, analiștii occidentali și-au exprimat din ce în ce mai mult îngrijorarea cu privire la amploarea sa. Unii susțin că blocul alimentează sentimentele anti-occidentale în sudul lumii și că China și Rusia l-au sprijinit ca alternativă sau rival al ordinii postbelice înrădăcinate în Organizația Națiunilor Unite și în alte instituții-cheie, inclusiv Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială. Totuși, aceste temeri sunt exagerate. În schimb, BRICS ar trebui să fie privit ca ceea ce este cu adevărat: un efort de a reechilibra puterea în cadrul ordinii existente, departe de hegemonia occidentală, mai degrabă decât de a o răsturna.

Pozițiile oficiale ale grupării reflectă nu numai preferințele celor mai autoritari membri ai săi, ci și compromisurile încheiate cu alți membri, inclusiv democrații precum Brazilia, India și Africa de Sud. Declarația comună de la summitul de săptămâna trecută este un exemplu în acest sens: Departe de a pleda pentru o ruptură de actuala arhitectură internațională, Declarația de la Kazan se citește ca un cri de coeur pentru ordinea existentă.

„Ne reafirmăm angajamentul față de multilateralism și față de respectarea dreptului internațional, inclusiv a scopurilor și principiilor consacrate în Carta Organizației Națiunilor Unite (ONU) ca piatră de temelie indispensabilă a acestuia, precum și rolul central al ONU în sistemul internațional”, se arată în declarație.

De-a lungul celor 32 de pagini ale documentului, soluțiile propuse pentru aproape fiecare problemă – de la pace și securitate la ajutor pentru dezvoltare și soluționarea conflictelor – sunt direcționate prin intermediul instituțiilor existente. Litigiile comerciale ar trebui să treacă prin Organizația Mondială a Comerțului (OMC), reformele financiare prin FMI și Banca Mondială, prevenirea pandemiilor sub îndrumarea Organizației Mondiale a Sănătății, acțiunile climatice prin conferințele ONU privind schimbările climatice și drepturile omului prin Consiliul ONU pentru Drepturile Omului. BRICS susține, de asemenea, punerea în aplicare a rezoluțiilor Adunării Generale a ONU și sprijină o gamă largă de inițiative conduse de ONU.

De asemenea, grupul susține în mod explicit G-20, un forum interguvernamental dominat de Statele Unite și aliații săi, ca fiind „principalul forum global pentru cooperarea economică și financiară multilaterală”. Cam atât în ce privește BRICS ca rival al ordinii economice actuale.

Chiar și democrația și drepturile omului – subiecte care nu sunt tocmai favorizate în Abu Dhabi, Beijing, Cairo, Moscova sau Teheran – primesc o susținere fără echivoc în declarație: „Ne reafirmăm angajamentul de a asigura promovarea și protecția democrației, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, cu scopul de a construi un viitor comun mai luminos pentru comunitatea internațională, bazat pe o cooperare reciproc avantajoasă”.

Așadar, este momentul ca comunitatea internațională să se grăbească să voteze pentru BRICS în calitate de „Cel mai bun cetățean mondial al anului”? Nu chiar.

În primul rând, există un decalaj flagrant între afirmațiile declarației și comportamentul real al membrilor individuali. Rusia încalcă în mod flagrant norma fundamentală a Cartei ONU de a respecta integritatea teritorială a unei alte națiuni suverane. Acțiunile Chinei în Marea Chinei de Sud contravin în mod direct dreptului internațional. Iranul sprijină grupări armate din Orientul Mijlociu, dintre care unele sunt implicate în terorism. Este dificil de reconciliat utilizarea de către Etiopia a foametei ca armă de război în Tigray sau sprijinul EAU pentru grupurile proxy din Yemen și Sudan cu „respectarea deplină a dreptului internațional umanitar în situații de conflict”. Comunitățile musulmane din India ar putea foarte bine să pună la îndoială angajamentul guvernului Modi față de drepturile omului. Și lista continuă.

În al doilea rând, în declarație sunt presărate elemente care contracarează sau propun alternative la cadrele internaționale existente. Menționarea necesității de a lua în considerare „preocupările legitime și rezonabile ale tuturor țărilor în materie de securitate” face ecou justificărilor folosite de China și Rusia pentru războiul din Ucraina. Accentul pus pe faptul că „toate sursele de energie” sunt esențiale pentru „tranziții energetice echitabile” este interpretat ca o excepție semnificativă pentru marii exportatori de combustibili fosili, precum Rusia și Iran, și pentru economiile consumatoare de cărbune, precum India și China, în ciuda angajamentelor asumate de aceste țări în cadrul Acordului de la Paris. În plus, există o tendință de promovare a propriilor instrumente financiare ale grupului, cum ar fi noua sa bancă de dezvoltare și un sistem de plăți propus care ar putea „de-dolariza” comerțul între membri.

Cu toate acestea, un astfel de amestec de cereri legitime (reechilibrarea sistemului internațional către o ordine mondială mai echitabilă), interese personale (eludarea sancțiunilor ONU), promisiuni deșarte („soluții africane la probleme africane”) și minciuni nerușinate (respectarea legilor războiului) este tipic pentru majoritatea declarațiilor multilaterale. Declarațiile comune anterioare ale G-20 , de exemplu, sunt pline de promisiuni privind reechilibrarea globală, reforma FMI și acțiuni climatice care nu s-au materializat niciodată.

În plus, concentrarea exclusivă asupra elementelor percepute ca fiind antioccidentale ale reuniunii la nivel înalt trece cu vederea evoluțiile diplomatice semnificative pe care le poate realiza reunirea unor țări cu aliniamente geopolitice, economii și sisteme politice extrem de divergente. În timp ce acoperirea mediatică occidentală a summitului de la Kazan l-a încadrat în mare parte ca o victorie pentru Putin și ca o inițiativă antidolar (despre care mulți experți cred că va avea un impact minim), trei rezultate majore au fost subapreciate.

Cel mai important este faptul că Xi a folosit ocazia pentru a preciza liniile roșii ale Beijingului privind războiul din Ucraina: „Trebuie să respectăm cele trei principii-cheie”, a spus Xi în prezența lui Putin. „Fără extindere a câmpurilor de luptă, fără escaladarea ostilităților și fără alimentarea flăcărilor pentru a se încerca să se detensioneze rapid situația”. Este posibil ca acest lucru să nu reprezinte o repudiere a acțiunilor Rusiei, așa cum cere dreptul internațional, însă, având în vedere rolul esențial – și din ce în ce mai important – al Chinei în susținerea economiei Rusiei, avem aici o declarație consecventă și un avertisment fără echivoc pentru Moscova de a nu escalada conflictul.

Al doilea rezultat diplomatic a fost impulsul dat Indiei și Chinei de a ajunge la un acord cu privire la frontiera lor disputată, după ani de negocieri chinuitoare, înainte de reuniunea în sine. Ar putea fi în interesul Occidentului să creeze o ruptură între cele două țări, însă reducerea riscului de conflict între două puteri nucleare asiatice nu poate fi considerată un lucru rău în sine.

A treia realizare ar putea fi mai fragilă, dar nu ar trebui ignorată: Declarația de la Kazan este departe de declarațiile radicale cu privire la forma pe care ar trebui să o ia ordinea internațională, cum ar fi viziunea Beijingului pentru o ordine în care China ar „ocupa locul central” și apelurile legislatorilor iranieni pentru „moartea Americii” și „moartea Israelului”. Într-adevăr, ele orientează BRICS mai mult decât înainte către sistemul internațional existent. Dacă acesta este prețul pe care diplomații indieni, brazilieni și sud-africani au reușit să îl obțină de la omologii lor autoritari pentru platforma pe care i-au oferit-o lui Putin, asta ar trebui să fie recunoscut ca o diplomație multilaterală abilă din partea lor.

În timp ce unii membri BRICS ar putea dori să revizuiască sistemul internațional, noile ordini mondiale nu apar ușor. Istoria ne învață că acestea sunt create doar în urma unor războaie majore, atunci când politicienii epuizați stabilesc noi principii pentru modul în care intenționează să interacționeze: sistemul Westfalic după Războiul de treizeci de ani, Pactul European după războaiele napoleoniene, Liga Națiunilor după Primul Război Mondial și Organizația Națiunilor Unite după Al Doilea Război Mondial. Nici BRICS, nici vreo țară individuală nu are astăzi puterea de a crea o alternativă la ordinea postbelică.

Este adevărat că o parte din această recalibrare ar putea avea loc în detrimentul influenței și intereselor occidentale, putând avansa obiective contrare unei ordini internaționale liberale. Într-adevăr, blocul poate oferi acoperire ca platformă diplomatică semnificativă pentru actori sau acțiuni care încalcă sau încearcă să submineze normele de bază ale ordinii globale. Cu toate acestea, în calitate de forum multilateral – nu de instituție globală – BRICS nu are, în mod fundamental, mandatul de a aborda probleme care divizează profund, cum ar fi soluționarea conflictelor sau reforma Consiliului de Securitate al ONU.

Țările BRICS nu sunt neapărat mai vinovate de aceste tipuri de standarde duble decât cele occidentale. Washingtonul insistă că susține sistemul internațional bazat pe reguli, chiar dacă continuă să își creeze reguli speciale, după cum o demonstrează încălcarea normelor OMC, protejarea Israelului în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și refuzul de a adera la acorduri internaționale cheie, inclusiv Convenția ONU privind dreptul mării.

Etichetarea încercărilor grupurilor non-occidentale de a dobândi mai multă greutate în relațiile internaționale drept o prăbușire a multilateralismului, așa cum se aude adesea în capitalele occidentale, eludează propria responsabilitate a Occidentului și lipsa sa de dorință de a lua măsuri în vederea unei reforme care ar fi trebuit să aibă loc de mult timp – fie că este vorba de necesitatea de a repara arhitectura financiară globală, de a respecta promisiunile privind clima și de a-și asuma responsabilități pentru impactul asupra climei în țările în curs de dezvoltare, de a reduce standardele duble în invocarea dreptului umanitar internațional, de a îndeplini angajamentele privind proprietatea intelectuală care împiedică țările mai sărace să producă medicamente vitale.

Atunci când Occidentul confundă cererile pentru un sistem internațional mai echitabil cu un complot de a-l desființa – eternul argument „eu sau haosul” – subminează legitimitatea principiilor care au nevoie urgentă de protecție la nivel mondial: aderarea la dreptul internațional, interzicerea războaielor de agresiune, recunoașterea faptului că indivizii și civilii au atât un statut juridic, cât și drepturi, precum și necesitatea unei guvernanțe globale dincolo de simplul multilateralism. Dacă Occidentul refuză să preia conducerea în aceste domenii, cu greu se poate plânge de ascensiunea unor grupuri precum BRICS.