Înțelegerea manualului lui Netanyahu de escaladare pentru câștig politic

Un comentariu de Tom Fowdy pentru publicația Al Mayadeen. Fowdy este jurnalist, editorialist și analist politic britanic, specializat pe subiecte din Asia. El locuiește în Coreea de Sud. 

Prim-ministrul israelian agravează în mod deliberat conflictul pentru a-și forța adversarii să riposteze. Ulterior, își prezintă țara drept „victimă” a agresiunii.

Atunci când Mossad l-a asasinat pe șeful biroului politic al Hamas, Ismail Haniyeh, la Teheran, a urmat un model familiar de acțiune al guvernului israelian de a se angaja în provocări deliberate la scară largă cu rolul de a solicita un răspuns. Comparativ, în aprilie, „Israelul” a bombardat, de asemenea, un complex diplomatic iranian în Siria, un act ilegal în conformitate cu dreptul internațional, și a asasinat un comandant senior Hezbollah în capitala Libanului, Beirut. Scopul a fost, desigur, să forțeze Iranul și Hezbollah să răspundă împotriva „Israelului”.

De ce? Aceasta este cartea de joc politică a guvernului lui Benjamin Netanyahu. În scopul propriului câștig politic intern și al supraviețuirii sale, prim-ministrul agravează în mod deliberat conflictul pentru a-și forța adversarii să riposteze, iar ulterior își prezintă țara ca fiind victima unei agresiuni – ceea ce primește sprijinul din partea politicienilor și mass-media occidentale. Cu alte cuvinte, el incită și provoacă în mod deliberat conflicte pentru a rămâne la putere și, prin urmare, el însuși este cea mai mare sursă de instabilitate și război în regiune, deoarece i se permite să acționeze cu impunitate.

În primul rând, Benjamin Netanyahu este nepopular pe plan intern, chiar detestat. Coaliția sa se bazează pe sprijinul celor mai intransigenți ultranaționaliști sioniști pentru a rămâne la putere și, prin urmare, satisface cererile acestora. Mulți moderați din rândul populației îl disprețuiesc. Pentru a-și menține poziția, Netanyahu adoptă ulterior o reacție dură în ceea ce privește oprimarea palestinienilor, utilizând o strategie de escaladare deliberată a tensiunilor pentru a crea insecuritate. Instabilitatea este apoi folosită pentru a-și promova agenda privind ocupația și extinderea coloniilor pe teritoriile palestiniene recunoscute legal.

Pe lângă cele amintite, Netanyahu recunoaște, de asemenea, că, din cauza circumstanțelor de război care predomină în Gaza, încheierea păcii și a luptei prin compromis ar marca sfârșitul carierei sale politice. Prin urmare, singura sa soluție politică, date fiind circumstanțele interne, este să continue escaladarea războiului pentru a justifica menținerea acestui status quo. Abordarea îi permite să își continue obiectivele de a ocupa complet Fâșia Gaza, de a o încorpora în „Israel” și de a accelera simultan construirea de colonii în Cisiordania. Numai un sentiment perpetuu de nesiguranță și o aversiune față de pace, care ar marca sfârșitul carierei sale politice, îi permit să continue.

Așadar, care este soluția sa? Să intensifice în mod deliberat lupta cu Hezbollah și Iranul în consecință. Pentru a face asta, „Israelul” se angajează în provocări de amploare, inclusiv asasinarea unor figuri proeminente în ideea de a forța represalii. Atunci când apar astfel de reacții, Netanyahu face presiuni pentru o escaladare suplimentară.

El procedează astfel tocmai pentru că știe că, indiferent de conflictul regional în care se află „Israelul”, Statele Unite și Occidentul sunt ulterior obligate să îl sprijine. Pe fondul oricăror represalii, acestea prezintă, de asemenea, cealaltă parte – fie Iran sau Hezbollah – drept „agresor”. Abordarea servește dublului scop de a submina și reduce la tăcere criticii „Israelului” din respectivele țări.

De exemplu, atunci când Iranul a răspuns la un atac și la asasinarea consulatului său diplomatic – ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului internațional – Teheranul a fost ulterior încadrat drept „agresor”. Narațiunea a permis „Israelului” să obțină ajutor prin intermediul Congresului, l-a forțat pe Biden să îl susțină și a condus, de asemenea, la o narațiune occidentală mai amplă care prezintă Iranul drept partener cu China și Rusia ca parte a unei „axe anti-occidentale”. Considerate în acest context, acțiunile „Israelului” servesc, de asemenea, la activarea și justificarea politicilor agresive ale neoconservatorilor occidentali în alte domenii.

De aceea, Netanyahu a calculat că poate pur și simplu să „bombardeze” pentru a scăpa de probleme în orice scenariu, să supraviețuiască politic și să devieze criticile. Avem o problemă? El poate pur și simplu să asasineze pe cineva într-un mod îndrăzneț, să creeze un incident diplomatic și politic uriaș și să întoarcă situația în avantajul său. Trebuie spus că guvernul Netanyahu este o sursă semnificativă de instabilitate în Orientul Mijlociu tocmai pentru că i se permite să încalce în mod flagrant orice aspect al dreptului internațional în urmărirea unor obiective expansioniste flagrante și bazate pe coloniști. Cine este, așadar, adevăratul ticălos aici?