De la ”generația de suflet”, la ”generația africană”

Iată-i pe olandezi în 1988, când au câștigat Europenele și globalizarea încă se lovea de URSS. O mică-mare diferență față de actuala Națională.

MultiNaționala Olandei a învins Naționala României. Pe merit, evident. S-a văzut din avion diferența de valoare, cu tot spiritul de luptă insuflat de zecile de mii de suporteri din tribune.

Faceți o comparație între un magazin de cartier și un hipermarket. Multinaționalele sunt puternice pentru că dispun de fonduri substanțiale și de specialiști foarte bine plătiți, aduși din toate colțurile lumii. La fel e și în fotbal, care a devenit din ce în ce mai mult o mega-afacere.

Dacă în competițiile inter-cluburi se pune problema ”sentimentului național” doar într-o oarecare măsură, în cazul campionatelor europene și mondiale imnul și drapelul național sunt la loc de cinste. Suporterii vibrează odată cu jucătorii la intonarea imnului și ”dau totul” pentru victorie. Niță, Rațiu sau Drăgușin reprezintă simboluri ale identității și unității naționale.

În contextul globalizării și al migrației necontrolate, multe echipe naționale cu bugete consistente (vezi Anglia, Franța, Belgia, Olanda) îi integrează pe numeroșii fotbaliști valoroși veniți din alte țări și de pe alte continente, ceea ce generează discuții aprinse despre corectitudinea întrecerilor sportive inter-state. MultiNaționalele devin astfel campioane europene și mondiale printr-un mic artificiu.

Culmea este că performanțele acestor echipe sunt îmbrățișate fără reținere de suporteri. Îi vedem pe olandezi, spre exemplu, bucurându-se nevoie mare după ce fotbaliștii africani ajunși în Olanda cu valul migraționist susținut de Soros & Asociații devin adevărați eroi la Amsterdam și reușesc să anime sentimentul de mândrie națională, alimentând spiritul de unitate și patriotism. Respectivii fotbaliști africani pot fi considerați olandezi la fel de mult precum sunt români nepalezii care livrează pizza în București.

Acești jucători ai căror părinți au ajuns relativ recent pe continentul european au devenit majoritari în multe echipe naționale. Și asta deși olandezii get-beget, spre exemplu, încă reprezintă 74% din populația țării. La echipa Națională, însă, au promovat reprezentanții minorităților din Africa, în mod special. Iată un efect clar al migrației necontrolate cauzată de politicile globaliste.

Prezența masivă a jucătorilor africani în echipele naționale diluează mult identitatea națională și diminuează sentimentul de apartenență și mândrie autentică pentru țara respectivă. În plus, goana federațiilor după trofee și obținerea acestora prin promovarea sportivilor proveniți din valurile migraționiste generează o lipsă de încredere în potențialul jucătorilor autohtoni și descurajează dezvoltarea tinerelor talente la nivel local.

Echipa națională ar trebui să fie compusă din jucători care împărtășesc cu adevărat valorile, cultura și istoria națiunii – nu din migranți strânși din toate colțurile lumii pentru a face să vibreze niște inimi care oricum nu mai rezonează demult cu sentimentul patriotic.

Adoptarea jucătorilor străini ca simboluri naționale reflectă deschiderea țărilor euroatlantiste în fața schimbărilor globale, într-un moment în care identitatea și apartenența națională se estompează până la preconizata dispariție.

De remarcat atitudinea mass-media corporatistă, care a ridicat în slăvi ”unitatea românilor”, ”sentimentul patriotic” și ”generația de suflet”, uitând că zi de zi bate tobele într-o direcție complet opusă.

Textul de mai sus nu reprezintă nici pe departe o scuză pentru scorul din meciul cu Olanda. Este doar un semnal de alarmă. În curând, România va avea în primii 11 eroi din Ghana, Togo și Curacao. Iar zeci de mii de suporteri vor trăi cu senzația că MultiNaționala chiar ne reprezintă – cu defectele și calitățile bineștiute ale unui popor nici mai breaz, dar nici mai puțin destoinic decât alți europeni.