Un comentariu de Alain Tranchant pentru publicația independentă France-Soir

Joi, 30 mai, a apărut în Le Figaro un interviu pe o pagină întreagă cu Nicolas Sarkozy, sub titlul „Rusia, Israel, Europa, imigrație: adevărurile lui Nicolas Sarkozy”.

Întrebat despre apelul său la un „acord” între dreapta și Emmanuel Macron „începând cu alegerile prezidențiale din 2022”, fostul șef de stat (fie că ești sau nu de acord cu el, a fost un lider și încă mai exista un stat) le-a mărturisit jurnaliștilor: „Am o relație cordială cu Emmanuel Macron. Îmi place să vorbesc cu el. Asta înseamnă că sunt de acord cu tot ceea ce a făcut? Nu”.

Pentru președintele în exercițiu, Clubul foștilor nu este chiar atât de important, mai ales având în vedere că François Hollande nu ar trebui cu siguranță să caute să stea de vorbă cu un om a cărui candidatură pentru un al doilea mandat în 2017 nu va fi reușit să o împiedice. Așadar, venind din partea stângă, Emmanuel Macron schimbă impresii cu celălalt membru al Clubului, de dreapta. Și ne-ar plăcea să fim șoricelul când cei doi bărbați discută. Pentru că, deși Le Figaro vorbește despre adevărurile lui Nicolas Sarkozy, este destul de clar că acestea nu sunt exprimate fără o anumită severitate.

Judecați singuri!

În timp ce fostul președinte afirmă că „violența (…) este acum insuportabilă” și că asistăm la o „explozie” a „furiei unui popor francez care nu mai poate tolera ceea ce consideră a fi o negare a realității”, el pune întrebarea: „Au realizat acest lucru cele mai înalte niveluri ale guvernului? Nu sunt sigur”. Așa că vă puteți imagina dialogul surd dintre cei doi bărbați pe acest subiect deosebit de sensibil…

Nicolas Sarkozy a denunțat dezmembrarea „arsenalului securitar” pe care l-a pus în aplicare, cu pedepse minime și detenții, de către „François Hollande și stânga”, dezmembrare pe care a calificat-o dur drept „un veritabil scandal de stat justificat de ideologia resemnării și a scuzei”. Dar unde se afla atunci Emmanuel Macron, dacă nu în coridoarele puterii de la Palatul Elysée, înainte de a prelua conducerea la Bercy? 

Să mergem mai departe, și iată-ne în Ucraina! 

Președintele din 2007 până în 2012 nu a fost mai puțin categoric: „Intrarea Ucrainei în UE sau în NATO nu ar rezolva în niciun fel problemele actuale ale țării cu Rusia”. Și totuși, se vorbește despre acest lucru, și nu doar ca urmare a extinderii nesfârșite a Europei.

Amintind că „Ucraina este o punte de legătură între lumea slavă și Europa”, că „țările nu-și schimbă adresa” și că „Istoria nu este o pagină albă: Kievul a fost prima capitală a Rusiei”, Nicolas Sarkozy a declarat categoric că „acest lucru nu-i dă niciun drept lui Vladimir Putin și nu justifică în niciun fel această agresiune” și, amintindu-și rolul său atunci când Putin a vrut să invadeze Georgia, a văzut în aceasta „o dovadă că putem și trebuie să discutăm cu președintele rus”. Înainte de a adăuga: „În ceea ce privește trimiterea de trupe terestre, am serioase îndoieli (…). Ne-am gândit măcar la consecințe? Cui se poate aplica acest „noi” impersonal, dacă nu lui Emmanuel Macron, care pare să aibă o nevoie teribilă de a îmbrăca uniforma de general-șef”.

Pentru a se asigura că a fost clar înțeles, Nicolas Sarkozy a continuat: „Lumea dansează pe marginea unui vulcan. O singură gafă, o singură iritare, o singură ambiguitate poate crea condițiile pentru o erupție catastrofală”. Așadar, „este timpul să începem să vorbim serios (…). A fi puternic cu Putin înseamnă să ne asumăm riscul de a negocia direct și ferm cu el, nu să ne angajăm într-o spirală a războiului cu consecințe incalculabile”.

Pe un ton ușor diferit, fostul șef de stat a vorbit și despre Noua Caledonie, unde „rolul președintelui Republicii nu este de a fi pe picior de egalitate cu loialiștii și independenții, ci de a spune foarte clar că este de partea celor care vor să rămână francezi”, despre război, care este „întotdeauna crud”, despre Israel, despre Palestina.

În fine, când i s-a atras atenția că Emmanuel Macron a criticat limitarea la două mandate prezidențiale succesive, rezultată din modificarea constituțională din 2008, Nicolas Sarkozy a răspuns că „zece ani este deja foarte mult timp” și „chiar dacă ar fi avut ocazia să candideze din nou în 2027, nu sunt sigur că l-aș fi sfătuit să o facă”.

Cunoscând greutatea cuvintelor la cel mai înalt eșalon al puterii, fie că este vorba de actualul președinte sau de foști președinți, este ușor de apreciat gravitatea comentariilor lui Nicolas Sarkozy la adresa lui Emmanuel Macron, care trebuie să fi strâmbat din nas când a citit Le Figaro. Și care ar fi bine să-și pună o întrebare reală, o mare întrebare: de ce a rupt Nicolas Sarkozy tăcerea?