Misiune îndeplinită în Coreea de Sud

Vizita lui Iohannis în Coreea de Sud pe final de mandat (împreună cu d-na Carmen, pasionată la rându-i de călătorii) ridică semne de întrebare.

Într-o perioadă în care România bate recorduri negative la inflație, iar Uniunea Europeană se ține cu ambele mâini de marginea prăpastiei, înarmarea la foc automat din toate sursele posibile (preferabil cât mai ne-europene) are două posibile explicații. Prima ar fi încercarea de menținere pe linia de plutire a dolarului, supus la presiuni crescânde din partea statelor BRICS. A doua explicație ar fi livrarea de armament și muniție pe frontul din Ucraina, în paralel cu pregătirile pentru un război mai mare, cu implicarea trupelor NATO.

Să ne înțelegem: România funcționează de o bună bucată de vreme în baza legăturii telefonice directe cu ambasada SUA. Toate acțiunile președintelui Iohannis în materie de securitate și politică externă sunt dictate de Washington. Inclusiv recenta vizită în Coreea de Sud, unde șeful statului a fost trimis cu avionul privat pentru a livra 726 milioane de dolari pe 54 de obuziere autopropulsate K9 Thunder de 155 mm. Un fleac, cum ar veni: 13,5 milioane dolari bucata! La care s-ar adăuga tancuri, muniție și ce-o mai fi nevoie pentru marea armată globalistă a lui Joe Biden.

În sine, colaborarea româno-coreeană în domeniul securității (practic, un parteneriat strategic ce implică birouri de atașați militari la București și Seul) poate părea nesemnificativă pe lângă zecile de miliarde de dolari angajate în contractele cu industria americană de armament. Ceea ce frapează este momentul ales, în plin proces de recesiune în Europa, și furnizorul stabilit pe repede-nainte, în urma unei așa-zise licitații.

Președintele Iohannis ar fi putut negocia achiziția de obuziere autopropulsate direct cu Macron sau Scholz, astfel încât banii să rămână în Europa. Francezii produc cunoscutele obuziere Caesar de 155 mm, în timp ce nemții se laudă cu Panzerhaubitze 2000. Chiar și polonezii au un obuzier denumit Krab, iar slovacii ceva similar cu numele Zuzana.

Problema e că politicienii din flancul estic al NATO, cu Polonia și România capete de afiș, sunt complet aserviți Casei Albe. Ei pun interesele americane mai presus decât cele europene (și implicit naționale!), urmând modelul trasat de Ursula von der Leyen. După ce Varșovia a golit depozitele firmelor armericane de armament, următorul pas a fost un contract fabulos, de 22 miliarde dolari (atenție, dolari! nu woni, yuani sau ruble), cu producătorii sud-coreeni de tancuri, obuziere și avioane. Bucureștiul urmează același traseu, cu sume ceva mai mici – după posibilități. Acum se ridică întrebarea de ce cumpărăm taman de la sud-coreeni.

Așa cum Germania a devenit după cel de-al Doilea Război Mondial o colonie americană prin intermediul Planului Marshall, Coreea de Sud a avut aceeași soartă după 1953, când Washingtonul și Seulul au semnat Tratatul de apărare reciprocă. Armata americană a desfășurat în total opt divizii în peninsulă pe parcursul celor 37 de luni de război cu nord-coreenii susținuți de URSS. Peste 33.000 de soldați americani au fost uciși în luptele care au durat până la armistițiul coreean din 27 iulie 1953, când s-a pus capăt ostilităților și s-a stabilit o zonă demilitarizată de-a lungul paralelei 38. În prezent, circa 28.500 de soldați americani sunt staționați în Coreea de Sud, în cea mai mare bază a US Army din afara țării (față de ”doar” 21.300 de soldați staționați în Germania).

Așadar, când vorbim despre afaceri grele cu industria de apărare de la Seul, în realitate ne referim la contracte dirijate de Pentagon. Iată micul secret al vitezei cu care marionetele Casei Albe din Polonia și România se grăbesc să vireze miliarde de dolari în conturile sud-coreenilor – principalii parteneri ai SUA în zona Asia-Pacific.

Între lăcomia industriei de armament și preambulul celui de-al Treilea Război Mondial ar fi de preferat, evident, prima variantă. Dar mă tem că cele două se întrepătrund.