Cine decontează facturile după cacealmaua cu șefia NATO

Ministerul Afacerilor Externe, SIE, influensării din diaspora și cam toate instituțiile românești care acționează în afara țării s-au mobilizat la maxim pentru a îndeplini obiectivul stabilit de Iohannis: victoria în procesul de selecție a noului secretar general al NATO.

O victorie de palmares, desigur, fără beneficii palpabile pentru România. Purtătorul de cuvânt al alianței nordatlantice este un simplu funcționar. Un angajat al unui ONG care trăiește și se dezvoltă armonios doar în vremuri de război. Atunci când armele tac, iar câmpul de luptă este pustiu, Alianța moare. Devine irelevantă. Vânzările de armament se prăbușesc, iar indivizi ca Jens Stoltenberg sau Lloyd Austin apar doar la știrile cu bunici care își cresc nepoții.

Mobilizarea instituțiilor de forță din România pentru îndeplinirea obiectivului lui Iohannis ar avea sens doar într-un singur caz. Doar dacă președintele nostru ar fi primit asigurări ferme din partea lui Joe Biden că va obține respectiva funcție. Altfel, toată tevatura sună a abuz de putere iresponsabil din partea unui politician mărunt, nesemnificativ – o biată marionetă aflată la cheremul Washington-ului și al Bruxelles-ului.

Statul român va cheltui sume importante, poate chiar de ordinul milioanelor, în campania electorală a lui Iohannis la șefia NATO. Se vor purta discuții intense la nivel diplomatic cu celelalte 31 de state membre, se vor lansa promisiuni și monede de schimb capabile să încline balanța. Până în prezent, niciun membru NATO nu și-a anunțat sprijinul clar în favoarea lui Iohannis – un lucru cel puțin bizar, dat fiind optimismul infantil cu care președintele s-a aruncat în luptă.

Nu au trecut nici trei săptămâni de când un oficial american a declarat, pentru Reuters, că ”președintele Joe Biden sprijină puternic candidatura premierului Rutte la funcția de secretar general al NATO”. Franța, Germania și Marea Britanie și-au exprimat, de asemenea, simpatia pentru Mark Rutte. Iar ambasadorul SUA la București, Kathleen Kavalec, s-a mărginit să afirme că ”Statele Unite au cel mai înalt respect pentru președintele Iohannis”. Un mod politicos de a-i spune să stea în banca lui. Să-și vadă de lungul nasului.

Lipsa unui sprijin ferm din partea Washington-ului duce în derizoriu efortul imens al întregului aparat de stat de la București de a-i face lobby președintelui. Mai mult, complică lucrurile la nivelul percepției publicului față de NATO.

De altfel, cel mai important cotidian din Germania a subliniat că neașteptata candidatură a lui Iohannis (lansată imediat după ce SUA, Marea Britanie, Franța și Germania și-au ales favoritul) nu face decât să ”divizeze alianța”. Să provoace discuții inutile despre ”dreptul statelor central și est-europene” de a căpăta cea mai înaltă poziție din organigramă – dar și cea mai lipsită de puteri reale. O poziție exclusiv de imagine pe persoană fizică. În fond, câți știu că Stoltenberg e norvegian? Și ce câștiguri au avut norvegienii din prestația de ”showman” a conaționalului lor?

Activiștii NAFO de pe rețelele sociale, dar și liderii-marionetă din occidentul civilizat, ar putea spune acum, pe bună dreptate, că Iohannis și România îi fac jocul lui Putin. NATO are nevoie ca de aer de unitate, nu de disensiuni legate de persoana care va încasa câteva zeci de mii de euro lunar pentru o prestație pur actoricească.

NATO trebuie să dovedească acum, mai mult ca niciodată, că este o alianță indestructibilă, de tip monolit (un soi de PSD+PNL=LOVE), nu un ONG care face profit imens pe seama morților din Ucraina și, în subsidiar, le aruncă niște oase de ros unor politicieni lipsiți total de coloană vertebrală.

Dacă Iohannis a intrat în competiție ca să piardă cu zâmbetul pe buze, așa cum se prefigurează, atunci ar trebui să deconteze cheltuielile din propriul buzunar. Și să revină la catedra de fizică din Sibiu, unde copiii îl așteaptă la meditații despre aruncarea grenadei și tragerile de noapte cu pistolul la ținta 8 cu cercuri.