Eroina Șercan și similitudinile cu eroina Kovesi

După 1989 a fost o practică larg răspândită ca politicienii noștri să adune noi diplome, noi titluri academice, pentru a-și cosmetiza CV-ul și a beneficia de avantaje în carieră, inclusiv de ordin material.

Obținerea titlului de ”doctor” în orice domeniu presupune abilități specifice muncii de cercetare, un bogat bagaj de cunoștințe de specialitate și multă inteligență creativă. Adică un pachet complex de factori care se situează foarte departe de posibilitățile reale ale unor cetățeni totuși mediocri, însă deciși să se pricopsească din politică.

În atari condiții, problema reală este nu cine și-a plagiat lucrarea de doctorat, ci mai degrabă cine NU a făcut-o. De aici și supărarea unor politicieni ca Nicolae Ciucă, spre exemplu. Ei zic așa: ”Dom’le, în perioada aia exista o practică larg răspândită să folosim pasaje întregi din studii științifice fără să le cităm. Da, recunoaștem, se fura în draci. Dar aproape toți o făceau. De ce să picăm tocmai noi de proști?!”.

Directiva ”toleranță zero” față de plagiat impusă de Klaus Iohannis a rămas doar o amintire atunci când în spațiul public au apărut acuzații legate de liberalii Bode și Ciucă. Fostul ministru Sorin Cîmpeanu, pus la rându-i la insectarul cu plagiatori, a marșat pe ideea că ar trebui șterse cu buretele toate matrapazlâcurile de până acum, ca să pornim de la un moment T-zero al furturilor intelectuale.

Daniel David, rectorul UBB Cluj, spune că nu vede o posibilitate reală ca toate tezele de doctorat să fie verificate, însă subliniază că fiecare caz ”trebuie tratat transparent și cu celeritate, nu ascuns sub preș”.

De aici încolo intervine hazardul. Subiectivismul. Norocul sau ghinionul. Poți rămâne binemersi într-o funcție publică având ”onoarea nepătată” doar pentru că un jurnalist ca Emilia Șercan nu a avut încă timp sau chef să-ți studieze lucrarea de doctorat. În occidentul civilizat, se întâmplă ca unii politicieni chiar să avanseze în carieră după un plagiat dovedit. Cum ar fi cazul Ursulei von der Leyen, a cărei lucrare a fost copiată în proporție de 40%. Însă ”fără intenție”, după cum au pretins așa-zișii anchetatori. Pur și simplu dintr-o mică eroare.

Pusă pe un adevărat piedestal de presa mainstream și ONG-urile afiliate, Emilia Șercan face în realitate o muncă de jurnalist necalificat. Merge în biblioteci, depune cereri de studiere a tezelor de doctorat, le scanează, apoi le supune verificării cu ajutorul unui soft specializat. Nimic ”Wow!”. Imaginea de eroină a luptei cu ”hoții din mediul politic” a fost amplificată de încercările disperate ale unora ca generalul Ciucă de a demonstra că nici ustoroi n-au mâncat, nici gura nu le miroase (în ciuda evidențelor).

Pe de altă parte, cel mai recent scandal cu Adrian Cioroianu și Emilia Șercan drept protagoniști a scos în prim-plan arma teribilă de care dispune jurnalista în mod discreționar: posibilitatea de a-și selecta după bunul plac viitoarele victime, dintr-un bazin foarte larg, în funcție de preferințele politice sau de altă natură ale dumneaei.

Pentru a nu fi suspectată că face jocurile unor anumite persoane, aripi din partide sau servicii secrete, jurnaliști ca Șercan ar trebui să expună public criteriile folosite în selectarea politicienilor aflați sub lupă. Mai mult, ar trebui să comunice și cazurile (foarte puține, probabil) în care cei vizați au ieșit basma curată.

În caz contrar, opinia publică va rămâne cu senzația că eroina Șercan seamănă ca două picături de apă cu eroina Kovesi.