Terorismul de stat și teroriștii domestici

Atunci când vorbim despre teroriști și organizații teroriste, Justiția devine un concept lipsit de conținut. Democrația pălește, adevărul umblă cu ochii sparți, iar dreptatea poate fi găsită doar în manualele din biblioteci.

Terorismul a apărut dintr-o stare de disperare, ca reacție a celor slabi împotriva celor foarte puternici, care își impun voința cu pumnul. Evident, pentru lumea civilizată reprezintă o crimă să omori oameni nevinovați ca să încerci să scapi de ”asuprire”. Pe de altă parte, palestinienii supuși unor nedreptăți au de ales între a lupta cu morile de vânt, cu zero șanse de izbândă, și de a comite acte ca cele din 7 octombrie.

A crede că Hamas sau Organizația pentru Eliberarea Palestinei vor putea vreodată să aibă forțe armate regulate, cu tancuri, rachete și avioane, ca să lupte ”de la egal la egal”, fără acte teroriste, cu orice posibil inamic, reprezintă o glumă proastă. Lipsiți nu doar de armată, ci și de mijloace elementare de trai, palestinienilor le rămâne doar terorismul ca armă principală împotriva ocupanților (după cum însăși ONU admite).

În paralel cu terorismul clasic, cauzat de lipsa de alternative în lupta cu inamici ca SUA sau Israel, a apărut și terorismul ”de stat”, sprijinit chiar de către respectivele superputeri militare. Există numeroase informații despre cooperarea dintre CIA, Pentagon și organizații considerate teroriste, care luptă pentru înlăturarea de la putere a unor politicieni din Orientul Mijlociu ostili Washington-ului. Cazul Siriei este cel mai relevant, dar nu singurul. De altfel, Hamas a fost considerat un partid frecventabil până pe 7 octombrie, fiind sprijinit consistent din punct de vedere financiar chiar de către Tel Aviv.

Problema este că rămâne exclusiv la latitudinea Casei Albe să considere, pe diverse criterii, cine este sau nu terorist. Și să aplice Justiția pe model bananier, cu bombe aruncate din drone inclusiv în capitala Libanului, a Siriei, a Yemenului și a altor state din zonă denumite ”cuiburi” de teroriști. Eventualele victime colaterale sunt acceptabile, nefiind cetățeni occidentali, de primă mână.

Faptul că Matthew Miller, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, spune că numărul 2 din Hamas, Saleh al-Arouri, ucis de o dronă israeliană în capitala Libanului, era ”un terorist brutal”, ar trebui să țină loc de orice sentință de condamnare la moarte pronunțată de un judecător independent. Probele acuzării au fost livrate publicului la CNN, în 30 de secunde, apărarea se consideră că și-a spus cuvântul, iar armata israeliană a executat sentința. Case closed, vorba unui polițist celebru.

Cel mai recent atac terorist soldat cu sute de morți și răniți în rândul iranienilor pare inexplicabil. Cele două bombe au fost detonate în apropierea mormântului generalului Qassem Soleimani, considerat erou nu doar la Teheran. Casa Albă pretinde că este ”absurdă” orice sugestie cu privire la posibila implicare a SUA sau a Israelului în atentat, întrucât nimeni nu și-ar dori o escaladare.

În același timp, oficiali americani susțin că gruparea Stat Islamic ar putea fi la originea atacului soldat cu peste 100 de morți – însă fără să justifice de ce teroriștii care practic îi urăsc pe americani ar avea vreun interes să-i ucidă pe simpatizanții lui Soleimani, generalul eliminat chiar de Pentagon. Cert este că nicio organizație nu și-a asumat responsabilitatea comiterii atacului, cum se întâmplă adesea, ceea ce adâncește misterul.

Deja știm că FBI îi consideră potențial ”teroriști domestici” pe simpatizanții MAGA ai lui Trump. La fel se întâmplă și în Europa, unde serviciile secrete îi au demult în vizor pe putiniști, pe indisciplinați și pe așa-zișii extremiști de dreapta (nu și de stânga!). Și sunt pregătite să acționeze la primul semnal.

Ne putem întreba, date fiind circumstanțele, dacă nu cumva eliminarea teroriștilor domestici din SUA și UE se va face în urma unor procese la fel de sumare ca în cazul teroriștilor din Orientul Mijlociu.