În așteptarea candidatului-surpriză

Am intrat într-un an electoral în care politicienii-marionetă, oricât de tare ar fi întorși cu cheița, sunt constrânși să țină cont de reacția alegătorilor dacă vor să simtă în continuare gustul puterii.

Fără să fim neaparat Mama Omida, este relativ ușor să anticipăm că alegerile prezidențiale din Statele Unite vor marca, decisiv, anul 2024. Hărțuirea lui Donald Trump de către aparatul de Justiție aflat în mâinile lui Joe Biden, departe de a fi subtilă, adâncește prăpastia dintre americanii de rând și creează premisele unor ciocniri violente. Direcțiile propuse de globaliști, respectiv de patrioți, sunt complet diferite și incompatibile. Ele conduc fie în Rai, fie în Iad, tocmai din pricină că au prea puține lucruri în comun. Chiar dacă polarizarea critică, la un pas de a deveni explozivă, se observă mai puțin în Europa, simplii cetățeni au aceleași sentimente divergente în legătură cu viitorul schițat de elitele neoliberale.

Fie și un atentat nereușit asupra lui Trump (după cum anticipează Tucker Carlson) ar avea toate premisele de a bulversa societatea americană aflată pe picior de război. Dacă însă lucrurile vor decurge relativ suportabil, cu atacuri răzlețe din partea Justiției controlată de Partidul Democrat, atunci sunt șanse mari ca Trump să revină la Casa Albă. Și întreaga lume să se schimbe radical (să ne amintim, ”Viitorul aparține patrioților, și nu globaliștilor”).

Indiferent de rezultatul alegerilor din iunie, Uniunea Europeană va rămâne strâns legată de Statele Unite. Așadar, dacă Trump câștigă, iar Ursula von der Leyen își prelungește domnia cu încă 5 ani, vom vedea o răcire accentuată a relațiilor la nivel înalt, însă o foarte bună colaborare economică. Apoi, oricare va fi numele noului șef de la Casa Albă, europenii vor prelua mare parte din ”sarcina Ucraina”.

Fie că vorbim despre bani de pensii și salarii, armament sau reconstrucție, Bruxelles-ul va fi nevoit să tragă ponoasele, după ce Washington-ul și-a văzut aproape toți sacii în căruță. Va fi, nu-i așa, o obligație morală. În fond, după cum subliniau de Revelion influensări ca Papahagi, Mîndruță ori Ioniță, oamenii ăia luptă în tranșee și pentru noi. Ne apără cu arma în mână. Că doar n-o să stăm la mila NATO, ej prost?! NATO e mult prea slabă pentru a lupta cu rușii, în ciuda mușchilor arătați la televizor. Asta pretind războinicii de pe net. Cotizăm degeaba, domnule Geoană.

Chiar dacă în România semi-prezidențială vom avea mai multe bătălii electorale, de departe cea mai importantă rămâne pentru Palatul Cotroceni. Și asta întrucât președintele deține pârghii vitale în Justiție, armată și servicii secrete, pe lângă atributele din CSAT și politica externă. Europarlamentarele, parlamentarele și localele sunt, mai mult sau mai puțin, spectacole ieftine de ”pâine și circ” în care tartorii partidelor împart cu generozitate lefuri extravagante la Bruxelles, posturi călduțe la București și SRL-uri de făcut bani buni în primăriile mari din țară.

Avem nevoie de un Viktor Orban la Cotroceni, chiar dacă nu va beneficia de puterea lui Orban. Românii, ca și alți europeni anesteziați de drogul bunăstării pe datorie, consideră că autoguvernarea este o pălărie mult prea mare. Și că Ursula von der Leyen, oricât de tare ar derapa ideologic spre un globalism totalitar de tip ”woke”, este mult mai bine intenționată cu privire la soarta românilor decât ar putea fi orice patriot de bun simț de pe malurile dâmbovițene.

Surpriza ar apărea, eventual, de la un candidat suveranist provenit din mediul intelectual – un om echilibrat, carismatic, capabil să rupă și din electoratul deocamdată indecis sau care în mod obișnuit ar refuza să voteze. Greu, dar nu imposibil.