BRICS+ a venit la timp în conflictul Israel-Iran

Este puțin probabil să mai vedem vreo ofensivă terestră a armatei israeliene în Fâșia Gaza. Ar echivala cu mii de morți în tabăra lui Netanyahu. Un preț mult prea mare pentru un scop (distrugerea Hamas) care nu va schimba datele problemei. Teroarea va dăinui cât timp balanța rămâne vizibil dezechilibrată, iar proiectul ”Două popoare, două state” reprezintă un deziderat aproape imposibil de atins.

Cu toate că lumea musulmană din Orientul Mijlociu pare a fi, de la distanță, un adevărat monolit, o forță militară impresionantă în pofida decalajului tehnologic față de arsenalul NATO, situația foarte încordată din zonă are puține șanse să explodeze într-un conflict regional de mare amploare. Explicația este relativ simplă. Cu excepția Iranului și a organizației Hezbollah, celelalte țări arabe se află sub influența directă a Statelor Unite și a Israelului.

A nu se confunda simplii cetățeni (presupus anti-americani și anti-israelieni) cu politicienii aflați la guvernare. Ultimii joacă destul de transparent după muzica de la Washington și Tel Aviv, în schimbul protecției și a unor beneficii materiale deloc de neglijat.

Existența Israelului într-un ocean de presupuși inamici a depins, de zeci de ani, de implementarea cu succes a unor strategii economice, militare și diplomatice, capabile să mențină acest echilibru precar. Statele mai sărace din zonă au fost cooptate relativ ușor în proiecte ”reciproc avantajoase”, cu sprijinul unor agenți dubli și a politicienilor corupți. Liban, spre exemplu, deși găzduiește trupe Hezbollah, are la nivelul conducerii de stat oameni devotați Casei Albe. Situația este similară în Irak, unde după război a rămas un guvern care doar mimează lupta cu imperialismul american. Yemen, Iordania și Oman sunt prea neputincioase și corupte pentru a conta pe tabla de șah.

Dintre țările cu o anumită forță economică și militară, Egiptul urmărește, de asemenea, foaia de parcurs a Casei Albe. S-a văzut limpede în cazul punctului de frontieră cu Fâșia Gaza, bombardat de Israel fără ca politicienii de la Cairo să scoată mai mult decât un scâncet neputincios. Turcia rămâne, totuși, membru NATO, în timp ce Siria acceptă, fără să clipească, distrugerea aeroporturilor sale de către israelieni. Protecția oferită de Kremlin se restrânge la o arie de acoperire extrem de mică, undeva în jurul reședinței președintelui al-Assad.

Arabia Saudită, Kuweit, Qatar, Bahrain și Emiratele Arabe Unite (aka țările exportatoare de petrol) s-au dezvoltat intens, au înflorit în ultimii zeci de ani sub protecția Pentagonului. În pofida retoricii prințului Mohammed bin Salman (MBS) și apartenenței regatului la alianța BRICS, relațiile Arabiei Saudite cu SUA rămân indestructibile. Faptul că Joe Biden a fost tratat cu răceală de MBS nu înseamnă nimic altceva decât că Arabia Saudită ar prefera să colaboreze mai degrabă cu un președinte ca Donald Trump.

Astfel de relații privilegiate cu politicieni, agenți ai serviciilor de informații și generali de armată ai statelor arabe s-au dezvoltat în zeci de ani de perseverență și aplicare minuțioasă a strategiei israeliene de apărare. Totul a costat sute de miliarde de dolari pompați în țările potențial inamice. Hamas și Fâșia Gaza sunt doar două dintre entitățile care trăiesc exclusiv din donații. Și, în consecință, trebuie să se conformeze.

Iranul rămâne singura piatră foarte tare. Iar aici intervine influența Rusiei și a Chinei. Mâna întinsă de BRICS ar putea fi decisivă în reprimarea dorinței iranienilor de a distruge Israelul cu orice preț.

Până atunci, însă, Joe Biden va bifa încă o mare victorie în Congres, imposibil de atins în alte condiții: un ajutor anual de 100 de miliarde dolari pentru Ucraina (60 miliarde), Israel și Taiwan.