De ce ”măcelarul” Putin este susținut de numeroși europeni

În momentul în care președintele Băsescu a decis să trecem complet sub aripa Casei Albe (cu alte cuvinte, să devenim iarăși un soi de colonie) existau prea puține semnale pentru ceea ce avea să se întâmple. Globalizarea era văzută ca ceva extrem de benefic – libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a cetățenilor.

Când Emil Constantinescu a semnat, în 1997, Parteneriatul Strategic cu SUA, nimeni nu auzise de Vladimir Putin. Pe atunci Rusia era condusă de Boris Elțîn, mai degrabă un prieten al occidentului colectiv. Ulterior, în 2005, Băsescu a parafat aducerea trupelor americane în România și construirea bazei de la Deveselu. Putin abia preluase prima dată președinția, în 2000. Se străduia să scoată țara din groapă și dezvolta relații amiabile cu Vestul (vă amintiți scenele de la Moscova, cu Putin și Bush dansând la un șpriț). Niciun semnal de alarmă că totul ar putea deraia. Pe atunci, dușmanul comun era ”terorismul islamic”.

Pandemia și războiul din Ucraina au schimbat complet paradigma. Am văzut cum occidentul colectiv, sub comandă unică, manifestă tendințe dictatoriale, promovează minciuna ca politică de stat și pune în pericol, cu bună știință, libertățile fundamentale ale cetățenilor. Am văzut cum acționează Guvernul Mondial (deocamdată ilegitim) atunci când interesele corporațiilor se îmbină perfect cu cele ale politicienilor globaliști, cunoscuți sub apelativul de ”marionete”.

Iată principalele motive pentru care milioane de cetățeni din întreaga lume au protestat, fiecare după puteri și după propria înțelegere. Iată de ce am simțit că avem nevoie de un sprijin, de oriunde ar veni. Pentru a scăpa de această dictatură fără niciun Dumnezeu. Promisiunea unei lumi ”multipolare” a adus speranțe în rândul conservatorilor.

Doar că speranțele nu se referă la integrarea europenilor în BRICS. Ar fi, practic, imposibil. Și nu știm în ce măsură China, de pildă, ar reprezenta cel mai bun exemplu de urmat ca politică de stat.

Așadar, nădejdea rămâne în noi. Simpatia față de Putin și Rusia provine, în mare parte, din teama (justificată de o groază de factori) că oamenii lui Schwab pregătesc ceva mult mai oribil decât am văzut în pandemie. Și mai provine din faptul că Vestul a folosit o multitudine de fake-uri, pe care doar activiști ca Radu Tudor le pot explica fără să clipească.

Dacă războiul din Ucraina va determina schimbarea polului de putere la Bruxelles și eventuala desprindere de Casa Albă, atunci toate zbaterile patrioților nu vor fi fost în zadar.

Pe de altă parte, am aflat de la propagandiștii guvernamentali că țările mici nu pot rezista fără o umbrelă puternică. Fără NATO. De aceea ar avea rost toate sacrificiile României și ale europenilor. Marea întrebare care se pune este ce se întâmplă când NATO, G7 și clica de potlogari din spatele lui Biden o iau pe arătură. Ca în ultimii trei ani. Ce se întâmplă când promovează Guvernul Mondial în detrimentul simplilor cetățeni? Închidem ochii și ne facem că plouă? Sau le ținem pumnii celor care luptă cu indivizi ca Joe Biden, Ursula von der Leyen și Olaf Scholz?

Așteptările noastre legate de BRICS sunt în concordanță doar cu o posibilă schimbare de politici la Bruxelles, nicidecum cu găsirea unui alt stăpân. La asta s-au referit nedumeririle mele legate adoptarea Agendei 2030 la ultimul summit BRICS. Poate că Rusia nu se află, acum, în poziția de veto față de interesele globaliste ale Chinei și Indiei. Următorii ani ne vor lămuri.

Iată de ce foarte mulți îi țin pumnii lui Putin. Nu el este inamicul, ci Ursula von der Leyen. Războiul Rusiei a devenit, într-o oarecare măsură, și războiul patrioților, cât timp UE rămâne poligon de încercări (militare, economice, sociale) și cârpa de șters pe jos a Deep State-ului american.