Jocul cinic al Vestului

Puși la zid de realitatea de pe teren, jurnaliștii și influensării de la Kiev încearcă marea cu degetul. Ei se lamentează că românii au din nou ”probleme oftalmologice”și nu văd rachetele rusești căzute pe teritoriul NATO.

Dacă în privința lui Zelensky lucrurile sunt cât se poate de limpezi, ucrainenii de rând încă visează frumos. Încă speră că vreun stat occidental își va sacrifica poporul pentru ca administrația de la Kiev să bifeze recuperarea Crimeei.

Propaganda le-a dat speranțe deșarte. Turneul lui Zelensky prin parlamentele europene, discursul din Congresul american, vizitele liderilor războinici la Kiev și ajutoarele masive în armament și bani au insuflat un periculos sentiment de superioritate. În mod previzibil, eșecul contraofensivei le-a arătat lungul nasului, iar acum strategia Kievului se bazează exclusiv pe implicarea directă a NATO. Adică pe declanșarea celui de-al treilea război mondial și pe teren, nu doar pe hârtie.

Reacția politicienilor-marionetă din România în urma atacurilor asupra portului Ismail lasă prea puțin loc la interpretări. Atât Iohannis, cât și ministrul Apărării, i-au transmis lui Zelensky să stea liniștit în banca lui. Nu există vreo intenție din partea rușilor de a ataca România. Și nici nu va exista pe viitor.

Speculațiile Kievului sunt puerile și arată un grad mare de disperare.

Propaganda vestică s-a comportat cinic și iresponsabil. La fel și politicienii. Simplii cetățeni din Ucraina, folosiți la sacrificiu pentru menținerea ”ordinii internaționale bazată pe reguli”, au preluat mesajul ca atare. L-au luat drept sincer: țările NATO nu îi vor abandona în momentele cele mai grele. Vor pune umărul cu trupe, într-un fel sau altul.

Să ne amintim că nu este pentru prima dată când Kievul încearcă tot soiul de strategii ”complexe” pentru aducerea pe front, în prima linie, a unor țări NATO. Centrala Zaporojie a fost cel mai elocvent exemplu de diversiune. Dar și capul de pod din Transnistria, unde puțin a lipsit ca Zelensky să nu sară în ”ajutorul” Maiei Sandu, prin atacarea depozitului de muniție aflat în custodia rușilor. Apoi am avut rachetele căzute la o fermă din Polonia și pe malul Dunării, foarte aproape de România, unde ochiul vigilent al președintelui Iohannis nu a văzut vreun pericol.

Semnalul de la Washington pare a fi extrem de transparent: băieți, vă iubim din duflet, dar de aici înainte vă descurcați cum puteți. Noi nu ne băgăm mai mult decât ne putem permite. Să ziceți mersi că vă dăm bani, rachete, tancuri, avioane și sateliți. Vorba aia, ”Da’ flori nu vreți?”.

Disperarea regimului Zelensky se vede de la mare distanță. La cererea Ucrainei, polonezii au început să-i arunce înapoi peste graniță pe ucrainenii fugiți din calea războiului. România și Moldova ar putea proceda identic, dacă liderii de la Bruxelles vor da semnalul. Cu ultimele resurse umane și materiale, Kievul încearcă să străpungă liniile defensive rusești înainte ca sezonul rece să îngroape orice speranță de victorie.

Greu de crezut că oamenii din cercul intim al lui Zelensky sunt atât de rupți de realitate încât să nu vadă adevărul dureros. Greu de crezut că își vor sacrifica compatrioții până la ultimul, pentru a le face jocul în continuare singurilor beneficiari neți ai acestui război atipic, atent pregătit în culise de globaliști care se pretind salvatori ai planetei.